Category: Uncategorized

Reclame I: Care, cum și când e lanțul?

Truisme, limbaj de lemn și fraze ubicue, dar goale.

Lumea s-a schimbat. Trebuie să luptăm împreună. Banii nu aduc fericirea. Libertate în fiecare zi.

Imaginează-ți un câine legat în lanț. Fuge cât poate, dar trebuie să se oprească la un moment dat, pentru că se termină lanțul. Europa de Est pre-revoluții e un câine legat în lanț, care fuge cât poate. Când lanțul se întinde la maximum, câinele e sugrumat de zgardă, se sufocă și se da mai în spate. Trage iar, iar se sufocă. Trage iar, iar se sufocă. Iar, iar.

Pe un fundal de film alb-negru, un domn în vârstă povestește cum comuniștii au ridicat ziduri și l-au condamnat la frig și întuneric. Povestește cum unii au încercat să scape, să fugă, dar în zadar. Lanțul e prea scurt și strânge prea tare.

Când filmul devine color, domnul în vârstă apare pe fotoliul din sufrageria sa, cu o carte în mâna. Deschide cartea, și înăuntrul ei sunt două lumânări care formează numărul 30. Ani trecuți de la revoluție. Se poate uita la lumânări acum, în lumea lui colorată. Sunt simbolul memoriei traumatice care, în sfârșit, poate fi depășită cu ajutorul dragostei pentru o libertate câștigată prin lupta. Lanțul e acum rupt.

Comentariul de azi de fapt e ăsta: câinele nu știe că niciodată nu e doar UN lanț. De ce ar fi vreodată doar UN lanț? De ce ar fi vreodată câinele atât de aproape de libertate absolută, când condiția lui inițială e întocmai de a fi legat? E un lanț, apoi e al doilea lanț care e mai lung, și poate încă o infinitate de lanțuri din ce în ce mai lungi. Mai mult despre asta un pic mai târziu.

Hai să analizăm o reclamă mai veche, care pe lângă asta, e și idioată și enervantă.

Reclama din 2019 arhi-discutată și interpretată pe care am povestit-o prost mai sus, aia care se folosește de un simbolism cel puțin la fel de cretin ca cel de care mă folosesc eu acum, este nu mai mult decât, așa cum ar spune un băiat din Ljubljana, ideologie pură. De ce?

Iei un bătrân cunoscut, simbol al înțelepciunii, un intelectual public, o figura paternă. Tragi filmul reclamei în alb-negru ca să arăți cât de goale și lipsite de sens sunt vremurile rele. Bagi un tren cu aburi care este oprit de un soldat în uniformă, spre groaza călătorilor. Cade un tort de pe o masă din tren. În vremurile rele toate torturile sunt pe jos în tren, există doar ploaia, copiii care încearcă să cumpere chestii de la magazin și nu reușesc, și alți copii care stau în frig într-o clasă și se uită cum colega lor șterge cu buretele de pe tablă cuvântul “Fericire”. Fericirea e ștearsă în vremurile rele, pentru că în vremurile rele copiii sunt triști și nu pot cumpăra nimic. În vremurile bune, totuși, apare bătrânul în sufrageria lui care pare extrem de comodă. Tragi partea cu vremurile bune color, ca să arăți că acum nu mai e totul gol și lipsit de sens. Bătrânul zice niște chestii și apoi zice “La mulți ani, dragii mei!” ca să pară că vorbește direct cu tine. Și apoi bagi logoul magazinului online despre care e de fapt reclama. În vremurile bune, prin magazinul online, copiii, bătrânul înțelept, câinele și alții ca ei nu mai sunt triști, pentru că acum pot cumpăra ceva mereu.

E exact un truism să spun că reclama asta încearcă să pună egal între libertate și libertate de consum. E evident că asta face. Și mai face ceva. Reduce toate experiențele traumatizante pe care le-au trăit cu adevărat oamenii din epoca comunistă din România la problema lipsei libertății de consum. Și, cu atât mai problematic, idealizează “vremurile bune” ca fiind cele în care putem să consumăm cât vrem noi, mereu. Libertate în fiecare zi.

Câinele nu are un singur lanț. După ce îl rupe pe primul e doar o chestiune de timp până se blochează în următorul. Libertatea de consum o fi libertate, dar e în sine un lanț. E un lanț al dorinței, dar ce e dorința mai mult decat o lipsă? Iar magazinul ăsta online poate nu e in sine stâlpul de care sunt legate toate lanțurile, dar măcar două ciocane a dat și el ca să îl înfigă mai bine în pământ.

Ideologia monopolului pe pătrat

După ani întregi de muncă, nopți nedormite și eforturi intelectuale și fizice supraomeneșți, după sesiunile de la Facultatea de Drept de la o Universitate din Munchen sau Heidelberg, ajungi să îmbraci o robă și probabil și o perucă – deși nu sunt sigur dacă nemții contemporani mai pun atât accent pe simbolism ca nemții de acum 80 de ani (sau ca englezii acum) – și ajungi la tribunal.

Pe masa ta e un dosar care are legătură cu ciocolata, un proces care a început acum 10 ani. Și afli că prin anii ’30, o doamnă pe nume Clara Ritter se gândește că e extrem de greu și periculos să duci o ciocolată dreptunghiulară în buzunar, așa că ia o decizie revoluționară. Și atunci începe de fapt istoria, iar ciocolata Ritter devine întru eternitate pătrată, ca să poată fi acomodată de orice buzunar fără să existe vreo șansă să se rupă vreodată. Și, așa cum natura este eminamente ierarhică, iar legea firii spune că puterea trebuie să fie concentrată, Ritter devine singura companie care poate să facă ciocolată pătrată, grație unei unelte extrem de folositoare și care probabil se acorda și se acordă în mod corect și printr-un proces transparent și imun la corupție – brevetul.

Și uite așa, fast forward 90 de ani, e 2020 și Mondelez pierde procesul cu Ritter, procesul pe care chiar tu! l-ai judecat și care a început acum 10 ani. Mondelez vor practic să producă și ei ciocolată pătrată, Ritter îi dau în judecată, o instanță zice că Ritter are dreptate și arată cu un laser pointer către brevetul minat din sarcofagul Clarei Ritter (care în mod ironic e hexagonal, dar nimeni nu îl bagă în buzunar, deci sunt șanse mici să se rupă), Mondelez zice că totuși nu credeți că e un pic absurd, adică vrem și noi să creăm bunuri cvasi-identice cu ale voastre dar cu numele nostru pe ele și credem că ar fi ok să facem ciocolată pătrată, de aia au murit părințîi noștri la Revoluție, Curtea de Apel zice că da, poate au dreptate și ii lasă să își continue activitatea de producție, dar Clara Ritter arată chiar ea spre brevet cu un laser pointer, deși e moartă de ceea ce par acum a fi milioane de ani și își îndeamnă avocații să meargă la Curtea Supremă.

Iar tu, cel mai bine pregătit judecător din cea mai de elită instituție a sistemului judiciar german, băiatul ăla de la care copiau toți la drept comercial, îți foloseșți puternicele cunoștințe jurdice și decizi că Ritter rămâne pentru totdeauna stăpânul Pătratului. Mondelez trebuie să se supună și să își condamne clienții la ciocolată care se va rupe în buzunar, iar Pământul continuă să se învârtă. Dar nu pentru toți; mici producători de ciocolată pătrată, feriți-vă și verificați-vă poșta non-virtuală. Vin citațiile pe hârtie pătrată semnate de Clara Ritter, readusă la viață, și trebuie să investiți în alte forme de ciocolată.

Cheia și concluzia personală ale acestui text cu nuanțe postmoderniste sunt următoarele: nu știu ce să zic, dar nu cred că e în regulă să existe brevete deținute de corporații pentru forma unei ciocolate. Puteți să îmi spuneți că sunt comunist. Și poate că o să ziceți că nu va afectează că doar Ritter face ciocolată pătrată, că vouă va place Ritter și e o ciocolată bună și până la urmă chiar nu s-a întâmplat vreodată să se rupă în buzunar, deci nu vedeți problema. Și mie îmi place Ritter, dar mi-ar plăcea și mai mult să știu că unele lucruri din lumea asta, cum ar fi formele geometrice, apa, aerul, nu pot deveni rotițe și motoare ale ideologiei malaxorului de producție și consum care pozează în societatea în care trăim azi. Și micile chestii de genul asta sunt cumulative și nimeni nu le prea observă, dar ajung să aibă efect întârziat care în final duc către o distopie care e dincolo de puterea de percepție a celor care trăiesc în ea, tocmai pentru că au fost modelați și ei în același timp de aceleași forțe. Cam cum e acum, poate. Sau poate sunt eu pesimist și semnalele sunt benigne.

Oricum, dacă nu credeți în bombe făcute din greșeală, uitați-va la Oppenheimer când vorbește despre aia pe care a inventat-o el.

Și ca post-scriptum. Imaginează-ți în mod serios și neironic că ești judecător la Curtea Supremă din Germania și trebuie să decizi un proces de 10 ani a cărui esență este echivalentul unei certe între copii de grădiniță pentru cine a pus mâna primul pe o piesă de Lego.

Sau de ce totul e arbitrar

Imaginează-ți că le vezi pe Angela Merkel și Regina Angliei la o expoziție de costume pentru reptilieni. Merkel își ține degetele de la mâna stângă și mâna dreaptă interconectate prin prima falangă, Regina e beată, sunt bani peste tot și de fapt ești la ITC în Brașov, e ianuarie 2003 și urmează să cânți cu corul pe scări, pentru oamenii care vin să își cumpere cojoace și cizme pentru că au trecut 14 ani de la Revoluție și poate merită și ei un cojoc sau o cizmă cumpărate în libertate și optimism și speranță pentru o viață mai bună.

Nimic nu e real, așa că Angela Merkel și Regina se transformă din niște anonime în simboluri ale unei societăți oculte care conduce lumea, iar în noiembrie 2005 Angela Merkel devine Cancelarul Germaniei și Regina Angliei devine Regina Angliei.

Sunt multe poveșți ca asta, cu trecuturi alternative care se revarsă în viitoruri alternative fără să treacă vreodată prin prezent, cu fire logice absurde și pleonastice, cu non-sensuri inventate și oximoronice, poveșți date la o parte și discreditate din motive care implică o așa-zisă rațiune și o anumită credință într-o poveste care planează deasupra ta, ghidează istoria și ne include pe toți. E simplu să vezi finalul poveștii pentru că deja l-ai văzut.

Și povestea îți zice chestii care ți se par de bun simt, înveți bine, intri la facultate și apoi, după ce termini, lumea e literalmente a ta. Începi să munceșți și da, într-adevăr, pentru tine muncești și depinde doar de tine cât ai. Umanitatea converge – asta datorită ție!- în mod grațios către un viitor curat, verde, echitabil. Iar cei care nu reușesc să facă pasul către viitorul curat, verde și echitabil nu merită de fapt să fie acolo. Finalul oricărei poveșți include și pierzători și poate asta e natura societății – să își lase unii membri pe dinafară, așa cum tai niște crengi ale unui copac ca să permiți altora să crească mai mult, și ca să ai până la urmă un copac sănătos și puternic. Nu e foarte clar totuși exact ce crengi alegi să tai.

Imaginează-ți că lucrezi pe Wall Street și practic creezi bani din nimic altceva decât propriul tău geniu. Jordan Belfort e asistentul tău personal și te sună să îți spună că pilotul elicopterului a aruncat din greșeală un bax de Coca-Cola în elice. E suc peste tot, podeaua heliportului e lipicioasă și de fapt ești într-o sală de clasă de la parterul școlii, unde Radu a vărsat niște ceai pe jos și apoi a aruncat un fursec în balta de ceai, pentru că e serbarea de Crăciun din clasa I și are emoții. Radu e litera “F” în sceneta pe care o joacă clasa ta, ii sună telefonul în timpul spectacolului, leșina, iar taică-su se ridică de pe scaun, vine în față publicului, îl ridică pe umăr și iese cu el din clasă.

Anul următor, vezi că Radu nu mai e în clasă cu tine. E în noua clasă , formată doar din copiii cu cele mai slabe rezultate din celelalte clase. Sunt la capătul holului, sala lor nu are ușa, învățătoarea lor fumează. În clasa miroase a crengi tăiate.

Poveștile care ghidează istoria par că nu ne mai includ chiar pe toți. Totuși, dacă e să ne gândim, nimic nu îl poate opri pe Radu să se pună serios cu burta pe carte. Radu o să învețe bine, o să între la facultate și, după ce termină, lumea va fi literalmente a lui. Radu ajunge curier, iar tu, din biroul tău de pe Wall Street, te gândești că poate fostul tău coleg n-a fost destul de ambițios. E vina lui. Normal că e vina lui Radu că e doar un curier, și oamenii aia din ITC care își iau cojoace și cizme la reduceri – hai să nu vorbim de ei și să ascultăm corul de copii, ei sunt stăpânii viitorului curat, verde și echitabil.

O șansă de catharsis pentru pierzători e că nu trebuie neapărat să creadă în poveste – numai că nu le zice nimeni asta.

De fapt suntem toți în spațiu

Evenimentele descrise mai jos sunt oarecum adevărate, dar nu neapărat.

Pentru foarte mult timp, pe planeta asta nu există picior de om.

Mai o iarbă, mai o zmeură, mai un dinozaur, stratul de ozon fără găuri, nicio casă, niciun avion și așa mai departe, peste câteva milioane de ani apare prima persoană, și apoi a doua și a treia, mor toți imediat pentru că sunt mâncați de lei, apoi mai apar câteva persoane care nu-i știu pe ăștia 3, în altă parte a lumii, dar relativ aproape, doar că par mai departe pentru că nu există mașini, ăștia trăiesc un pic mai mult, mai o peștera, mai un cort din paie, se mai ceartă cu tribul de lângă, cu orașul de lângă, cu țara vecină, mor jumate de ciumă, ăia care rămân inventează medicamente, inventează întâi bicicleta, apoi curentul electric, mai fură un patent pentru bec, apoi toți oamenii au becuri și se pot vedea și noaptea, apar mașinile, par toți mai aproape acum, mai niște insecurități fizice, standarde de frumusețe, psihologi, reclame cu M-uri galbene, se creează locuri de muncă, și ajungem, după serii întregi de lucruri diferite care șochează fiecare într-o mai mică sau mai mare măsură cele mai adânci fibre ale umanității, în ziua de azi.

E foarte important, totuși, să nu uităm că toate chestiile astea se întâmplă în același loc, practic, pe bila albastră. Pe bila albastră sunt toate Piramidele, mamutii, săbiile, cantinele și schiurile. Și când mergem, atingem toți bila albastră cu picioarele, exceptând un singur moment în care picioarele noastre metaforice ating altă bilă. Și, din cauza asta, e foarte important să ne întoarcem în timp în frumoșii și agitații ani ’60, când oamenii erau mai tineri.

La câțiva ani după Al Doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică încep așa-numita cursă spațială. Bineînțeles că cele două mari puteri ale lumii își propun să depășească cea mai îndepărtată frontieră – însuși cerul. Și fac asta din motive nobile și romantice, nu ca să își exprime indirect forță economică și miltara, și să convingă oamenii de rând ai propriei tabere, ai taberei adverse și ai tuturor celorlalte tabere în afară de Canada, că ideologia lor e cea mai faină și bineînțeles că nu o să ne subjuge pe toți cu ajutorul ei.

Apare gluma aia cu pixul american care nu scrie în nava spațială pentru că nu există gravitație, și că rușii sunt mai eficienți și folosesc un creion. Pentru că sunt atât de eficienți, rușii lansează întâi un câine, ca să nu poată exista absolut nicio șansă ca persoanele de pe bila albastră să comunice cu persoanele din nava spațială. Laika e un cosmonaut cuminte și moare în spațiu, pentru că e un câine care a fost trimis în spațiu. Rușii, conform legendei și pentru că sunt extrem de eficienți, mai lansează niște zburătoare care omoară niște cosmonauți înainte să iasă de pe autostradă, mai lansează unele care se mai târăsc prin aer cât de cât, și cam rămân fără bani, iar americanii se gândesc că ar trebui să pună un steag undeva, numa’ să nu fie pe Pământ.

Și ăsta e momentul în care picioarele cuiva ating o altă bilă în afară de aia albastră. Neil Armstrong, Buzz Aldrin și șoferul lor ajung pe Luna cam în același an în care Dumitru Prunariu intră în clasa a 11-a la Info în Brașov, unde încă nu e un portret cu el, pentru că încă nu e nici el cosmonaut. Neil înfige bățul în Luna, o dă pe aia cu pasul mic și pasul mare, își ia bilet, se urcă înapoi pe vapor și zboară spre casă, unde e primit ca un erou, iar Buzz Aldrin și șoferul primesc și ei un salut scurt din cap și un birou mai mare la NASA, înainte să fie uitați complet de absolut toate persoanele din lume.

Americanii câștigă cursa spațială prin metoda avem o singură misiune de succes, și chiar dacă rușii au avut mai multe noi am ajuns pe Luna și e steagul nostru acolo, nu al lor, și, implicit, câștigă și supremația mondială în materie de efectiv orice. Scapă și de rachetele din Cuba, trec anii peste ei, Reagan zice că bombardamentul începe în 5 minute, apoi zice că a glumit, mai trece un pic de timp, Occupy Wall Street, sezonul 8 din Game of Thrones face milioane de oameni să vomite în fiecare luni timp de 6 săptămâni, și ajungem iar în ziua de azi.

Și, cu toate că pentru foarte mult timp nu există picior de om nicăieri, uite că reușim să călcăm totuși pe două bile, să ajungem în spațiu și să alegem un fost prezentator de emisiune în care oamenii sunt concediați ca președinte al Statelor Unite. În hegemonia capitalismului ne simțim toți extraordinar în mod strict relativ.

Putem învăța chestii aici. Câinii comuniști nu pot fi cosmonauți, dacă ne dorim cu adevărat și suntem ambițioși putem să realizăm orice, și, cel mai important, e bine să nu ne simțim niciodată prost pentru cine suntem; Neil și americanii ne-au dus în 1969 pe Luna. Prin ei, ne-am eliberat și am ajuns în spațiu.

Nu contează că dacă dai zoom out și te uiți mai de departe, oricum vezi că eram dinainte cu toții acolo.