Hai să vorbim foarte pe scurt despre Juan Domingo Perón, fost președinte al Argentinei pe la mijlocul secolului 20, și de ce parcă, în ultimul timp, se formează un spectru al său care bântuie politica contemporană. Mai mult decât niște politicieni care au condus țara, Perón – și soția lui, Eva – au fost un fel de simboluri culturale; la fel ca un signifiant Lacanian despre care am mai vorbit, Perón a reprezentat, în diverse momente, ideea de justiție socială, tradiția prin oglinda unui naționalism populist, un sfânt secular, un “Caudillo” autoritar, toate sintetizate în imaginea lui de Tată al națiunii Argentiniene, care, la fel cum un rege avea o legătură directă cu Dumnezeu, conducea printr-o conexiune directă, spirituală, cu poporul său.

Acum, despre populiștii din zilele noastre, poate că nu e o exagerare să zicem că au ceva din Perón; un hibrid himeric și iluzoriu între ultranaționalism, fascism, fantezie pură, elemente socialiste – incluse fără tragere de inimă – și discurs liberal. Chiar dacă populiștii se bat cu globaliștii, într-un exercițiu delicios de fractură logică, se adresează chiar celei mai globale mase de oameni, adică celor care, indiferent de națiunea din care fac parte, se confruntă cu exact aceleași probleme: exploatarea, inflația, lipsa locuințelor, educației, sau accesului la servicii medicale. Doar că populiștii, pentru că, în definitiv, greșesc în mod obiectiv, se adresează acestei clase de oameni ca și cum numitorul lor comun nu ar fi poziția socială, ci abstracții văzute – cum altcumva – pur esențialist, precum naționalitatea, religia, sau sexualitatea.

Totuși, cu tot valul ăsta de care nu mai scăpăm, populismul parcă nu mai e subversiv și marginal, ci pur și simplu mainstream, și cred că în curând va dispărea. Dar să nu cumva să fim optimiști! Cel mai probabil o să lase loc, dacă e să mă uit la norocul meu când vine vorba de evenimente globale care îmi pot schimba viața, unui sistem mult, mult mai rău.

Făcând o pauză, mi se pare că visul meu recurent în care sunt urmărit de o mașină de tuns iarba începe să nu mai fie terifiant, ci avansează încet-încet către un comic irațional. Data viitoare, în loc să mă trezesc înainte să mă calce, o să încerc să văd ce se întâmplă dacă mă predau; poate aflu că piesele lui Ionesco și Beckett, unde nu se întâmplă nimic, dar de două ori, nu sunt atât de absurde pe cât par. Poate chiar explică extraordinar de bine logica internă a visului, care nu e mai puțin logică doar pentru că e în vis; până la urmă, tot aceleași cuvinte le avem și acolo. Aștept, totuși, ca măcar o dată să vină și rândul meu să o urmăresc, ca să văd cum reacționează și dacă nu cumva e și ea, de fapt, tot eu.

Reîntorcandu-ne la ora de politică și semiotică, eu mereu am învățat de la televizor că în România dreapta e bună și stânga e rea, și că de fapt și de drept noi tot de stânga am fost conduși mai mereu și de aia nu e ok și nu avem autostrăzi. Bine, hai să zicem că mi-a căzut creierul în canal și sunt de acord; asta înseamnă că, în sfârșit, putem sta liniștiți, pentru că am reușit să ne îndeplinim visul de a avea la prezidențiale doar candidați de dreapta. Totuși, ca să mă pun în pielea unui stângist murdar, aș vrea să zic ce cred eu că ar trebui să facă stânga, dacă ar mai putea exista vreodată și nu ar rămâne doar o șoaptă în cer: că tot vorbeam de cuvinte, cred că ar trebui, printre altele mult mai importante, să recucerească și un anumit teritoriu semantic pe care l-a cam pierdut. În cel mai pur sens Wittgensteinian, ar trebui să fie în stare să propună și să redefinească cuvintele care să descrie starea actuală de fapt, o realitate tangibilă pe care oamenii o experimentează. “Prosperitate”, “democrație”, “pace”, “occident”, “noi” și “ei” au căpătat sensuri care își au originea în discurs și acțiune politică; dar cum stânga e cvasi-inexistentă – slavă Domnului, mulțumim USR – nu are puterea să schimbe sensul acestor cuvinte, deși poate ar trebui, pentru că înțelesul lor actual pare că nu mai poate descrie precis nicio realitate materială.

Dar ce știu eu? Sunt doar o mașină de tuns iarba.