Undeva prin 1844, Edgar Allen Poe publica o povestioară interesantă, “Scrisoarea furată”, în care detectivul Auguste Dupin ajută Regina și pe prefectul poliției să dezlege ițele furtului unei scrisori care, pe tot parcursul poveștii, nu e deschisă și citită niciodată. Scrisoarea – toată lumea presupune – o incriminează pe Regină și este furată și înlocuită cu un fals chiar sub ochii săi de către Ministrul D., după o vizită a acestuia în camera regală. Pentru că Regele este de față, Regina alege să nu atragă atenția asupra scrisorii și se preface că nu observă furtul, dar mai târziu îl roagă pe prefectul poliției să o ajute să o recupereze. Pentru că poliția nu reușește să rezolve cazul, prefectul îl roagă pe Dupin să îi ofere o mână de ajutor. Dupin obține o invitație în apartamentul ministrului, își folosește creierul să localizeze scrisoarea, iar mai apoi se furișează din nou înăuntru cu un alt fals, cu care înlocuiește scrisoarea pe care o returnează Reginei.

Dacă m-ar pune cineva să aleg o persoană, vie sau moartă, adevărată sau fictivă, cu care mi-aș dori să iau cina, l-aș alege pe profesorul meu de germană din școală generală, și l-aș întreba: “De ce sunteți atât de înalt, ați mâncat rigle?” (Warum bist du so groß, hast du Lineale gegessen?), iar apoi aș sări cu prăjina peste el. Totuși, după aceea m-aș răzgândi și aș zice că îl aleg pe Jacques Lacan, psihanalistul preferat al tuturor, faimos pentru rapiditatea cu care își expedia pacienții din cabinet în mijlocul sesiunii și șarmul nonșalant pe care îl folosea când o seducea pe Sylvia, soția lui Georges Bataille, colegul, prietenul, rivalul și mai pe urmă dușmanul său.

Mă rog, și Lacan spune că în “Scrisoarea furată” a lui Poe, scrisoarea în sine are un rol pur funcțional – nu e relevantă pentru conținutul sau, ci pentru că circulația ei conferă putere posesorului. Regele deține puterea absolută dată de însuși Dumnezeu și nu are nevoie de nicio scrisoare ca să strălucească, să își actualizeze potențialul, și să fie cea mai bună versiune a sa, despotul iluminat pe care îl știm și iubim cu toții. Inițial, Regina deține scrisoarea și se află în control asupra propriei sorți; mai apoi ministrul, prin scrisoare, deține puterea asupra Reginei, iar la sfârșit, cu ajutorul lui Dupin, Regina își recapătă scrisoarea și, întrucâtva, puterea, dar ministrul nu este în pericol de a fi ghilotinat în piața publică, pentru că în cazul răzbunării Reginei, Regele ar afla despre scrisoare, iar Regina ar fi din nou compromisă. Pentru Lacan, scrisoarea are același rol cu ceea ce el numește le signifiant, sau elementul, fie el un cuvânt, sunet, sau obiect, care produce un anumit înțeles și are puterea de a oferi posibilitați de acțiune; Lacan spune că totalitatea lumii cu care interacționăm este o construcție semiotică în care o pânză de signifiants creează o rețea de înțelesuri care se transpun în limba, legile, cultura și toate structurile sociale care ne guvernează. Așa cum Regina, ministrul, prefectul și Dupin se află, de fapt, sub imperiul scrisorii, așa ne aflăm cu toții sub imperiul unor semnificații pe care alegem sau suntem făcuți să credem că trebuie să le acceptăm.

În afară de ororile cosmice ale lui Lovecraft, conversația cu un șofer de taxi, atunci când erai litera T la serbare în clasa a doua și până a venit rândul tău să îți spui poezia ai leșinat și taică-tu te-a luat pe umăr ca pe un sac și te-a dus afară din clasă, ‘Voința’ lui Schopenhauer și criza de nervi pe care o ai când cineva lasă ușa deschisă la lift la etajul 9 și tu stai la etajul 10 și trebuie să urci pe jos cu pungile de cumpărături, există încă cel puțin un lucru în lume pe care nici tu, dar nici altcineva nu îl poate controla și înțelege. Acel lucru este nivelul de cringe al lui Elon Musk, asupra căruia o să ne îndreptăm atenția pentru câteva momente.

Nu știu dacă primiți toate știrile în România, dar Elon Musk este cel mai bogat om din lume, dar în același timp este și cel mai bogat om din lume care a făcut salutul nazist la televizor; interesant este că Elon nu e singurul om bogat care a făcut salutul nazist la televizor în ultimul timp, ceea ce mă face să cred că ori e extrem de fain și satisfăcător să îl faci și e mai mult un exercițiu sau o demonstrație de estetică kinetică, ori tipii ăștia înfricoșător de bogați și cringe au impresia că n-o să le spună nimeni nimic vreodată, pentru că absolut nimeni și nimic în lumea asta nu se ridică mai presus de Capital, chestia asta lichidă și amorfă care se scurge prin toate găurile din discursul public lăsate de moartea rezistenței și decenței.

În fine, ce vrea Elon Musk e să fie în centrul atenției (nota bene: pentru că e cringe), și de aceea face și spune lucruri idioate și periculoase. De-a lungul istoriei, au fost zeci și sute de personaje pe care o să ni le amintim pentru astfel de lucruri. Au fost oameni care au căzut în canal în timp ce mergeau pe stradă, un bărbat care s-a rupt în două la ora 9:15 de dragul comediei fizice încercând să imite deodată ambele limbi ale unui ceas, Louis Althusser, care după ce a adăugat o cărămidă puternică la filosofia politică prin teoria Aparatelor Ideologice de Stat și-a strangulat soția, și câte și mai câte alte figuri memorabile care au atras admirația, mila sau scârba privitorilor.

Dacă ar fi să încercăm o sinteză facilă a celor două părți ale textului, signifiantul lui Lacan și Elon Musk, am putea spune, într-o notă absolut diletantă, că puterea lui Musk stă în Capitalul pe care îl deține; dar Capitalul ăsta, dacă e să ne uităm mai atent, e la fel ca scrisoarea lui Poe – lipsit de conținut. E o iluzie, o grămadă încurcată de contracte dubioase cu statul, susținerea unei administrații americane fascistoide, o mașinărie de PR care scuipă zilnic pe Elon ca să îl facă să sclipească, și o ciudățenie – faptul că megatonele de cringe pe care le ține mereu Elon la el încă nu îl trag în jos spre fundul oceanului unde abia așteaptă sa il mănânce Leviathanul irelevanței. În momentul ăla, o să îl mai poată salva doar Omul Portocaliu și gașca lui nebună de tehnofeudaliști. Urmează niște ani interesanți, în care renasc multe mișcări pe care le credeam dispărute, se creează personaje noi despre care să vorbim, și în care, în definitiv, o să trebuiască să decidem dacă imperiul sub care ne aflăm e sau nu pentru noi.