Hai să vorbim un pic despre Immanuel Kant, filosoful german – sau prusac, pentru profesori – o figură importantă în istoria filosofiei continentale. Pe o stradă din centrul Königsberg-ului, acum Kaliningrad, un tip scund și cu părul alb se plimbă îmbrăcat într-o jiletcă peste care poartă ceva ce eu aș numi “palton”, dar probabil că atunci avea altă denumire, oripilându-și vecinii și alienându-se de umanitate. Kant își face plimbarea zilnică în tăcere, gândindu-se, în funcție de perioada exactă când are loc această vignettă, ori la determinismul biologic care face unele “rase” (wink, wink, e vorba despre europenii nordici) superioare, ideea care i-a adus printre prieteni – și pretinși dușmani – porecla de Immanuel Klant, ori la imperativul categoric, sau cum i se mai spune, ideea lui Kant datorită căreia are noroc că îl țin oamenii minte.

În faimoasa lui idee, ce vrea să spună Kant este că oamenii, indiferent cine și de unde sunt, trebuie tratați nu ca niște mijloace, ci în virtutea unei valori intrinseci pe care o posedă. În alte cuvinte, ar trebui să fim considerați cu toții, dacă e sau ceva, egali în mod formal, ar trebui să nu fim instrumentalizati, și pe lângă asta, nu ar trebui să nu acționam numai conform acelei maxime prin care putem, în același timp, să vrem ca ea să devină o lege universală, am încheiat citatul și am folosit dublă negație. În alte alte cuvinte, Kant își folosește ascuțita rațiune ca să propună niște chestii care la prima vedere par acceptabile – toți suntem egali, poartă-te cu alții ca și cum ar fi și ei exact ca tine, și dacă faci ceva, asigură-te că dacă toți ar face chestia aia, nu ar veni Apocalipsa nucleară. Mai mult, ca intr-o poveste frumoasa, după lungi studii se dovedește că nimeni în afară de Adorno și Horkheimer nu urăște Iluminismul, și nu știu dacă ați văzut filmul, dar Kant este unul din actorii principali; așa că imperativul categoric în speță, și etica Kantiană în general rămân surse de inspirație pentru construcția unor principii așa-zis universale pe care se bazează, printre altele, liberalismul (care e complet mort, lucru pe care l-am declarat cu emfază și prețiozitate acum două săptămâni). Așadar, în mod formal, legal, constituțional, consensual, poștal și tridimensional, suntem toți egali. Asta ne spun cărțile, profesorii, politicienii și teoria în general. În acest mod, Subiectul modern este creat – suntem toți ființe raționale care acceptă utilitatea unor principii morale universale care ne dau tuturor statutul de persoană. Ce bine!

Bineînțeles însă, ca orice idealist, și cu atât mai mult unul german, Kant e total rupt de realitatea materială în care își plimbă corpul diform și minuscul; nu înțelege că dacă el nu ar fi Immanuel Kant, filosoful și profesorul, ci Thomas Schmidt, muncitorul din brutărie, ar avea probabil o cu totul altă viziune asupra lumii. Ar avea probleme diferite, s-ar confrunta cu griji și emoții diferite, și poate nu ar avea timp nici măcar să se plimbe și să se gândească la chestii, pentru că ar trebui să facă pâine 17 ore pe zi. Kant, în neștiința lui ridicolă, face o greșeală pe care și eu, și tu, am făcut-o la un moment dat: abstractizează moralitatea și rațiunea și le scoate astfel din sfera realității materiale. În alte cuvinte, așa cum am zis și mai sus, ignoră faptul că valorile și normele morale sunt adânc înfipte în niște contexte economice, sociale, și istorice.

Asta îl face pe Kant, un tip destul de inteligent de altfel, așa cum se poate deduce nu doar din acest text, să neglijeze noțiunile de clasă sau poziție socială, putere, influență sau mediu. Universalismul lui este la fel de naiv ca al celor care, ca să ne întoarcem în contextul polemicilor din prezent, declară că toți românii ar trebui să voteze un candidat pro-european, pentru că românii sunt pro-europeni. Înainte să arunce lumea cu cărămizi din dronă în geamul meu, bineînțeles că nu cred că acest cretin ezoteric și fascist mistic, Călin Georgescu, este orice altceva în afară de un oportunist parvenit și un element de destabilizare – mă bucur că nu trăiesc într-o realitate în care el este președintele României. Dar, întorcându-mă la tautololgia de mai devreme, este absurd că primul și cel mai important argument oferit de clasa politică unor oameni pentru a obține votul lor este apartenența la niște valori. Din nou, valorile sunt abstracte; ceea ce nu este abstract este viața de zi cu zi a oamenilor uitați, a oamenilor pe care inflația, precaritatea propriei existente, și lipsa educației de calitate și a grijii autorităților față de ei i-au împins spre un vot pentru schimbare. Și deși cei care susțin cu bună-știință si fac apologia legionarismului, fascismului, sau xenofobiei – toate întruchipate de Călin – trebuie nu doar ostracizați, ci și atinși cu degetul unor legi care să le șteargă de pe fața pământului orice forma de legitimitate, restul oamenilor care l-au susținut din dorința de schimbare nu trebuie ridiculizați sau învinuiți, ci mai degrabă înțeleși.

Reiterez, schimbarea nu se va găsi ascunsă nici după voalul promisiunilor reacționare ale unor sofiști de mâna a 23-a; se va găsi, poate, în momentul în care statutul formal de egalitate de care ne bucurăm toți se va materializa în politici sociale puternice, juste și echitabile, care să elimine pe cât posibil diferențele concrete și absolut palpabile dintre noi. Până atunci doar ne jucăm și râdem unii de alții, dar suntem toți îmbrăcați în costume de clovn.