Sau de ce totul e arbitrar

by Vlad Neagu

Imaginează-ți că le vezi pe Angela Merkel și Regina Angliei la o expoziție de costume pentru reptilieni. Merkel își ține degetele de la mâna stângă și mâna dreaptă interconectate prin prima falangă, Regina e beată, sunt bani peste tot și de fapt ești la ITC în Brașov, e ianuarie 2003 și urmează să cânți cu corul pe scări, pentru oamenii care vin să își cumpere cojoace și cizme pentru că au trecut 14 ani de la Revoluție și poate merită și ei un cojoc sau o cizmă cumpărate în libertate și optimism și speranță pentru o viață mai bună.

Nimic nu e real, așa că Angela Merkel și Regina se transformă din niște anonime în simboluri ale unei societăți oculte care conduce lumea, iar în noiembrie 2005 Angela Merkel devine Cancelarul Germaniei și Regina Angliei devine Regina Angliei.

Sunt multe poveșți ca asta, cu trecuturi alternative care se revarsă în viitoruri alternative fără să treacă vreodată prin prezent, cu fire logice absurde și pleonastice, cu non-sensuri inventate și oximoronice, poveșți date la o parte și discreditate din motive care implică o așa-zisă rațiune și o anumită credință într-o poveste care planează deasupra ta, ghidează istoria și ne include pe toți. E simplu să vezi finalul poveștii pentru că deja l-ai văzut.

Și povestea îți zice chestii care ți se par de bun simt, înveți bine, intri la facultate și apoi, după ce termini, lumea e literalmente a ta. Începi să munceșți și da, într-adevăr, pentru tine muncești și depinde doar de tine cât ai. Umanitatea converge – asta datorită ție!- în mod grațios către un viitor curat, verde, echitabil. Iar cei care nu reușesc să facă pasul către viitorul curat, verde și echitabil nu merită de fapt să fie acolo. Finalul oricărei poveșți include și pierzători și poate asta e natura societății – să își lase unii membri pe dinafară, așa cum tai niște crengi ale unui copac ca să permiți altora să crească mai mult, și ca să ai până la urmă un copac sănătos și puternic. Nu e foarte clar totuși exact ce crengi alegi să tai.

Imaginează-ți că lucrezi pe Wall Street și practic creezi bani din nimic altceva decât propriul tău geniu. Jordan Belfort e asistentul tău personal și te sună să îți spună că pilotul elicopterului a aruncat din greșeală un bax de Coca-Cola în elice. E suc peste tot, podeaua heliportului e lipicioasă și de fapt ești într-o sală de clasă de la parterul școlii, unde Radu a vărsat niște ceai pe jos și apoi a aruncat un fursec în balta de ceai, pentru că e serbarea de Crăciun din clasa I și are emoții. Radu e litera “F” în sceneta pe care o joacă clasa ta, ii sună telefonul în timpul spectacolului, leșina, și taică-su se ridică de pe scaun, vine în față publicului, îl ridică pe umăr și iese cu el din clasa.

Anul următor, vezi că Radu nu mai e în clasă cu tine. E în noua clasa, formată doar din copiii cu cele mai slabe rezultate din celelalte clase. Sunt la capătul holului, sala lor nu are ușa, învățătoarea lor fumează. În clasa miroase a crengi tăiate.

Poveștile care ghidează istoria par că nu ne mai includ chiar pe toți. Totuși, dacă e să ne gândim, nimic nu îl poate opri pe Radu să se pună serios cu burta pe carte. Radu o să învețe bine, o să între la facultate și, după ce termină, lumea va fi literalmente a lui. Radu ajunge curier, iar tu, din biroul tău de pe Wall Street, te gândești că poate fostul tău coleg n-a fost destul de ambițios. E vina lui.

Povestea spune că cei care merită reușesc, iar cei care nu reușesc nu au meritat. Povestea asta pe care o știm cu toții te ademenește să crezi în ea și îți consolează dezamăgirea de a nu-i fi atins finalul în mod punitiv, prin asumarea unei răspunderi personale care a fost inventată de către poveste însăși. Normal că e vina lui Radu că e doar un curier, și oamenii aia din ITC care își iau cojoace și cizme la reduceri – hai să nu vorbim de ei și să ascultăm corul de copii, ei sunt stăpânii viitorului curat, verde și echitabil.

O șansă de catharsis pentru pierzători e că nu trebuie neapărat să creadă în poveste – numai că nu le zice nimeni asta.