Month: July, 2020

Ideologia monopolului pe pătrat

După ani întregi de muncă, nopți nedormite și eforturi intelectuale și fizice supraomeneșți, după sesiunile de la Facultatea de Drept de la o Universitate din Munchen sau Heidelberg, ajungi să îmbraci o robă și probabil și o perucă – deși nu sunt sigur dacă nemții contemporani mai pun atât accent pe simbolism ca nemții de acum 80 de ani (sau ca englezii acum) – și ajungi la tribunal.

Pe masa ta e un dosar care are legătură cu ciocolata, un proces care a început acum 10 ani. Și afli că prin anii ’30, o doamnă pe nume Clara Ritter se gândește că e extrem de greu și periculos să duci o ciocolată dreptunghiulară în buzunar, așa că ia o decizie revoluționară. Și atunci începe de fapt istoria, iar ciocolata Ritter devine întru eternitate pătrată, ca să poată fi acomodată de orice buzunar fără să existe vreo șansă să se rupă vreodată. Și, așa cum natura este eminamente ierarhică, iar legea firii spune că puterea trebuie să fie concentrată, Ritter devine singura companie care poate să facă ciocolată pătrată, grație unei unelte extrem de folositoare și care probabil se acorda și se acordă în mod corect și printr-un proces transparent și imun la corupție – brevetul.

Și uite așa, fast forward 90 de ani, e 2020 și Mondelez pierde procesul cu Ritter, procesul pe care chiar tu! l-ai judecat și care a început acum 10 ani. Mondelez vor practic să producă și ei ciocolată pătrată, Ritter îi dau în judecată, o instanță zice că Ritter are dreptate și arată cu un laser pointer către brevetul minat din sarcofagul Clarei Ritter (care în mod ironic e hexagonal, dar nimeni nu îl bagă în buzunar, deci sunt șanse mici să se rupă), Mondelez zice că totuși nu credeți că e un pic absurd, adică vrem și noi să creăm bunuri cvasi-identice cu ale voastre dar cu numele nostru pe ele și credem că ar fi ok să facem ciocolată pătrată, de aia au murit părințîi noștri la Revoluție, Curtea de Apel zice că da, poate au dreptate și ii lasă să își continue activitatea de producție, dar Clara Ritter arată chiar ea spre brevet cu un laser pointer, deși e moartă de ceea ce par acum a fi milioane de ani și își îndeamnă avocații să meargă la Curtea Supremă.

Iar tu, cel mai bine pregătit judecător din cea mai de elită instituție a sistemului judiciar german, băiatul ăla de la care copiau toți la drept comercial, îți foloseșți puternicele cunoștințe jurdice și decizi că Ritter rămâne pentru totdeauna stăpânul Pătratului. Mondelez trebuie să se supună și să își condamne clienții la ciocolată care se va rupe în buzunar, iar Pământul continuă să se învârtă. Dar nu pentru toți; mici producători de ciocolată pătrată, feriți-vă și verificați-vă poșta non-virtuală. Vin citațiile pe hârtie pătrată semnate de Clara Ritter, readusă la viață, și trebuie să investiți în alte forme de ciocolată.

Cheia și concluzia personală ale acestui text cu nuanțe postmoderniste sunt următoarele: nu știu ce să zic, dar nu cred că e în regulă să existe brevete deținute de corporații pentru forma unei ciocolate. Puteți să îmi spuneți că sunt comunist. Și poate că o să ziceți că nu va afectează că doar Ritter face ciocolată pătrată, că vouă va place Ritter și e o ciocolată bună și până la urmă chiar nu s-a întâmplat vreodată să se rupă în buzunar, deci nu vedeți problema. Și mie îmi place Ritter, dar mi-ar plăcea și mai mult să știu că unele lucruri din lumea asta, cum ar fi formele geometrice, apa, aerul, nu pot deveni rotițe și motoare ale ideologiei malaxorului de producție și consum care pozează în societatea în care trăim azi. Și micile chestii de genul asta sunt cumulative și nimeni nu le prea observă, dar ajung să aibă efect întârziat care în final duc către o distopie care e dincolo de puterea de percepție a celor care trăiesc în ea, tocmai pentru că au fost modelați și ei în același timp de aceleași forțe. Cam cum e acum, poate. Sau poate sunt eu pesimist și semnalele sunt benigne.

Oricum, dacă nu credeți în bombe făcute din greșeală, uitați-va la Oppenheimer când vorbește despre aia pe care a inventat-o el.

Și ca post-scriptum. Imaginează-ți în mod serios și neironic că ești judecător la Curtea Supremă din Germania și trebuie să decizi un proces de 10 ani a cărui esență este echivalentul unei certe între copii de grădiniță pentru cine a pus mâna primul pe o piesă de Lego.

Sau de ce totul e arbitrar

Imaginează-ți că le vezi pe Angela Merkel și Regina Angliei la o expoziție de costume pentru reptilieni. Merkel își ține degetele de la mâna stângă și mâna dreaptă interconectate prin prima falangă, Regina e beată, sunt bani peste tot și de fapt ești la ITC în Brașov, e ianuarie 2003 și urmează să cânți cu corul pe scări, pentru oamenii care vin să își cumpere cojoace și cizme pentru că au trecut 14 ani de la Revoluție și poate merită și ei un cojoc sau o cizmă cumpărate în libertate și optimism și speranță pentru o viață mai bună.

Nimic nu e real, așa că Angela Merkel și Regina se transformă din niște anonime în simboluri ale unei societăți oculte care conduce lumea, iar în noiembrie 2005 Angela Merkel devine Cancelarul Germaniei și Regina Angliei devine Regina Angliei.

Sunt multe poveșți ca asta, cu trecuturi alternative care se revarsă în viitoruri alternative fără să treacă vreodată prin prezent, cu fire logice absurde și pleonastice, cu non-sensuri inventate și oximoronice, poveșți date la o parte și discreditate din motive care implică o așa-zisă rațiune și o anumită credință într-o poveste care planează deasupra ta, ghidează istoria și ne include pe toți. E simplu să vezi finalul poveștii pentru că deja l-ai văzut.

Și povestea îți zice chestii care ți se par de bun simt, înveți bine, intri la facultate și apoi, după ce termini, lumea e literalmente a ta. Începi să munceșți și da, într-adevăr, pentru tine muncești și depinde doar de tine cât ai. Umanitatea converge – asta datorită ție!- în mod grațios către un viitor curat, verde, echitabil. Iar cei care nu reușesc să facă pasul către viitorul curat, verde și echitabil nu merită de fapt să fie acolo. Finalul oricărei poveșți include și pierzători și poate asta e natura societății – să își lase unii membri pe dinafară, așa cum tai niște crengi ale unui copac ca să permiți altora să crească mai mult, și ca să ai până la urmă un copac sănătos și puternic. Nu e foarte clar totuși exact ce crengi alegi să tai.

Imaginează-ți că lucrezi pe Wall Street și practic creezi bani din nimic altceva decât propriul tău geniu. Jordan Belfort e asistentul tău personal și te sună să îți spună că pilotul elicopterului a aruncat din greșeală un bax de Coca-Cola în elice. E suc peste tot, podeaua heliportului e lipicioasă și de fapt ești într-o sală de clasă de la parterul școlii, unde Radu a vărsat niște ceai pe jos și apoi a aruncat un fursec în balta de ceai, pentru că e serbarea de Crăciun din clasa I și are emoții. Radu e litera “F” în sceneta pe care o joacă clasa ta, ii sună telefonul în timpul spectacolului, leșina, și taică-su se ridică de pe scaun, vine în față publicului, îl ridică pe umăr și iese cu el din clasa.

Anul următor, vezi că Radu nu mai e în clasă cu tine. E în noua clasa, formată doar din copiii cu cele mai slabe rezultate din celelalte clase. Sunt la capătul holului, sala lor nu are ușa, învățătoarea lor fumează. În clasa miroase a crengi tăiate.

Poveștile care ghidează istoria par că nu ne mai includ chiar pe toți. Totuși, dacă e să ne gândim, nimic nu îl poate opri pe Radu să se pună serios cu burta pe carte. Radu o să învețe bine, o să între la facultate și, după ce termină, lumea va fi literalmente a lui. Radu ajunge curier, iar tu, din biroul tău de pe Wall Street, te gândești că poate fostul tău coleg n-a fost destul de ambițios. E vina lui.

Povestea spune că cei care merită reușesc, iar cei care nu reușesc nu au meritat. Povestea asta pe care o știm cu toții te ademenește să crezi în ea și îți consolează dezamăgirea de a nu-i fi atins finalul în mod punitiv, prin asumarea unei răspunderi personale care a fost inventată de către poveste însăși. Normal că e vina lui Radu că e doar un curier, și oamenii aia din ITC care își iau cojoace și cizme la reduceri – hai să nu vorbim de ei și să ascultăm corul de copii, ei sunt stăpânii viitorului curat, verde și echitabil.

O șansă de catharsis pentru pierzători e că nu trebuie neapărat să creadă în poveste – numai că nu le zice nimeni asta.