Fam. Dicu Mazilescu

by Vlad Neagu

Era un prun în grădina familiei Mazilescu ale cărui crengi și frunze ajungeau până la etajul doi și îi obturau lui Dicu viziunea asupra căsuțelor și pomilor care se desfășurau plictisitor de asemănător pe Strada Eretelui, în fiecare dimineață însorită și parfumată de vară.

Dicu se trezea, o privea pe soția sa, Nona, pe care o iubea exclusiv din punct de vedere contractual, își dezlipea un muc de pe maioul său alb și îl arunca în direcția zâmbetului arogant și superior pe care îl afișa chiar și în somn femeia-balaur cu care își împărțea patul și viața, sperând să îi nimerească nara și să îi blocheze căile respiratorii. Deschidea fereastra, trăgea aerul proaspăt în piept, și reflecta vrăjit la un vis recurent, care uneori era vis, uneori reverie, uneori refugiu escapist, și de cele mai multe ori vectorul subconștient al unei speranțe iraționale, dar benigne și cvasi-terapeutice.

Dicu se gândea cum era la linia de start a finalei de 110m garduri la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976. Dicu Mazilescu pe culoarul 4, în stânga lui un cubanez, Alejandro Casañas, iar în dreapta lui, din Germania de Est, Thomas Munkelt; în poziția de start, își amintea cum antrenorul său îi spunea să împingă tare din picioare și să intre cât mai rapid și fluid în forma de sprint, iar apoi să se gândească la săritura peste gard doar ca la un pas mai înalt și mai lung. De asemenea, trebuia să se gândească la gard ca la un perete zidit bine de suprafață de alergare, lucru care elimina din psihicul lui Dicu opțiunea de a rata vreo săritură. Dacă se împiedica, spunea adio cursei și își bătea joc de cei patru ani de antrenamente monstruoase care îi distruseseră familia, viața socială, picioarele și sufletul.

Dicu își dezlipea un muc de pe echipament și îl arunca în direcția zâmbetului arogant și superior al arbitrului, care aducea într-un mod subtil, dar observabil, cu Nona, iar acesta trăgea cu pistolul care anunța startul nu în aer, ci în propria nară, blocându-și căile respiratorii. Cursa începea, Casañas era la o distanță considerabilă în spate, est-germanul trăgea de el, dar nu îndeajuns, ceilalți concurenți erau și mai în spate, iar Dicu fugea nestingherit către aurul olimpic; gardurile deveneau din ce în ce mai mici, iar la ultima săritură Dicu zbura pe fereastra dormitorului său, pe lângă prun, și ateriza lângă un semn de circulație din aur masiv, îndreptat înspre cer, pe care scria “Ieșire”.

“Iar stai ca un imbecil de cinșpe minute și te uiți pe geam. Ce-am făcut să merit un dobitoc molâu ca tine?”

Dicu tresări, numără până la zece și își aminti cum arbitrul din vis  își bloca întotdeauna căile respiratorii. Era un parfum de vară, prunul își mișca crengile în adierea vântului; și nici în acea zi, Dicu nu făcu ultima săritură.