Sluga si boierul

O vorbă din Biblie ne învaţă că “Oamenii se nasc datori încă din ţărână, trăiesc din împrumut şi mor înlănţuiţi. Iar numai cei ce sunt cinstiţi şi îşi cară povara, vor ajunge în viaţa de apoi să se înfrupte din bogăţiile adevărate.”

Precum această zicală ne transmite, aşa şi Abraham, o simplă slugă la un mare boier, se născuse dator să servească. De mic copil fusese cumpărat din braţele mamei lui şi adus pe moşia marelui boier, unde trăise, muncise şi asudase timp de 25 de ani.

În fiecare dimineaţă, după ce îi pregătea masa boierului, Abraham trecea cu platoul plin de mâncare prin sălile castelului în care trudea. Vedea armurile stând mândre pe holurile împodobite cu nestemate şi diamante, trecea printre minunăţii de tablouri, sculpturi, opere de artă făurite de către cei mai mari artişti ai vremurilor, călca cu picioarele lui goale şi murdare pe cele mai fine şi scumpe covoare, şi simţea miresmele mâncărurilor boierului, fără să poată gusta din ele.

Ajungea, pe urmă, în odaia stăpânului, unde punea platoul cu mâncare pe aceeaşi masă din lemn masiv, superb lucrat, în fiecare dimineaţă. După ce îi turna vinul şi apa boierului, Abraham îl bărbierea pe acesta cu un brici ascuţit, îi schimba aşternuturile şi îi curăţa odaia, iar apoi stătea cu capul plecat şi suporta vorbele de ocară şi bătăile boierului. Stăpânul lui îi spunea : “Abraham, eşti un prost, şi numai pentru că sunt om cu frică de Dumnezeu nu te arunc în lanţuri, ca să mănânce câinii din ţine. Vei sta aici pentru totdeauna şi vei munci neîncetat pentru mine, pentru că te-am cumpărat şi eşti al meu, iar fericirea ta va fi doar noaptea, când vei dormi lângă vaci şi cai, în grajduri, sau atunci când eu voi muri.”. Iar apoi, boierul îl biciuia pe Abraham şi îl trimitea în câmp, la muncă.

Abraham ştia că trebuie să îşi facă datoria pe această lume şi îşi indelplinea sarcinile, suporta batjocura şi loviturile boierului, şi nu se plângea. Însă undeva, în adâncul sufletului său, ştia că ceea ce se întâmpla nu era tocmai corect. El trebuia să muncească şi să sufere, fără să aibă dreptul să spună nimic, în timp ce boierul trăia viaţa din plin, mânca cele mai alese bucăţi şi purta cele mai scumpe haine. Abraham simţea că era, constant, păcălit de Dumnezeu.

Într-o zi, Abraham se gândi pentru o jumătate de secundă, cum ar fi dacă pune otravă în vinul boierului sau dacă i-ar aluneca mâna când îi bărbierea gâtul acestuia. Însă credinţa că în viaţă de apoi se va bucură de toate bogăţiile adevărate pentru tot restul eternităţii îl făcu să îşi care povara în continuare şi să plătească cu sânge şi durere datoria cu care se născuse.

Trecură ani, iar Abraham continuă să îşi servească stăpânul. Când acesta ajunse pe patul de moarte, Abraham stătu la căpătâiul lui şi îl îngriji, deşi boierul, chiar dacă nu mai putea să îl bată el pe Abraham, îşi punea celelalte slugi să îl biciuiască în fiecare zi, şi încă îi arunca vorbe nemiloase : “Abraham, eşti un prost şi eu mă duc acum. Ai fost o umbră pe existenţa mea şi sper ca focul etern să îţi ardă carnea şi oasele.”

Când, în sfârşit, veni vremea ca el să moară, boierul spuse : “Imediat după ce mor, să îl aruncaţi pe Abraham în cea mai adâncă prăpastie şi să îl lăsaţi acolo. Şi înainte de asta, să îl biciuiţi de două ori.”

Astfel, boierul şi Abraham muriră ambii în aceeaşi zi. Văzându-se scăpat de lanţurile vieţii, Abraham se simţea uşurat şi mulţumit că reuşise să îşi care povara, şi aştepta judecata, care urma să îi ofere, în sfârşit, liniştea,pacea şi dreptatea la care visase toată viaţa lui.

La judecată se afla şi boierul. Dumnezeu îi spuse acestuia : “Toată viaţa ta ai trăit într-un castel. Ai avut cele mai scumpe haine, cei mai mulţi cai şi cele mai alese mâncăruri. Nu ai dus lipsa de nimic. Ai avut slugi care te-au servit, dându-şi sufletul şi sângele pentru bunăstarea ta.”

Dumnezeu se întoarse apoi spre Abraham şi grăi :”Tu ai trudit cel mai mult. Ai fost bătut şi chinuit, şi ai fost tratat ca un câine. Ai fost loial prin faptele tale, şi ţi-ai iubit stăpânul. Ai renunţat la tot ca să îl slujeşti pe el. I-ai dus mâncare, ai spălat aşternuturile lui, ai făcut grelele munci la câmp. Ai avut grijă de vite şi cai şi ai dormit împreună cu animalele, în grajduri.”. Dumnezeu se uită cu nişte ochi blajini la Abraham şi continuă, cu un zâmbet în colţul gurii care devenea din ce în ce mai mare, un zâmbet care creştea pentru că dreptatea urma să fie, în sfârşit, făcută:

“Dar ai fost o tarfuliţă mică şi odată, într-o zi, te-ai gândit cum ar fi dacă ţi-ar aluneca mâna când îţi bărbiereşti stăpânul sau dacă i-ai otrăvi mâncarea. Şi te-ai simţit păcălit de Dumnezeu, ‘O, nu, eu sunt Abraham şi am o viaţă naşpa, nu-mi place să am grijă de vaci, vai de mine’. Abraham, eşti un prost, te voi trimite în Iad. Iar tu, boierule, vei ajunge în Rai, pentru că prostul de Abraham a fost povara ta, şi tu l-ai cărat toată viaţa.”. Dumnezeu îşi trânti microfonul pe jos, se urcă pe bicicletă şi plecă.

În timp ce cădea înspre un cazan plin cu smoală încinsă care urmă să îl fiarbă pentru restul eternităţii, Abraham vedea cum sus, în Rai, boierul îi făcea cu mâna şi zâmbea în timp ce îşi curăţa un măr verde şi doi îngeri îmbrăcaţi în costum îi cântau la vioara, şi îşi spuse, în sinea lui:

“Esti un prost, Abraham, iar te-a păcălit Dumnezeu.”

După toţi anii ăştia, Dumnezeu încă se ţinea de glume.