Păstorul

5:00 dimineaţa, băiatul Isaac  ia cele 100 de oi ale satului din stână şi pleacă cu ele la păscut
Rău este drumul şi şoaptele dimineţii încremenesc orice suflare
Cu ciomagul în spate, 15 ani dar călit de viaţă, Isaac fredonează
Pe pajişte, băiatul Isaac vede o oaie fugind înspre râu, iar nu cei neprihăniţi vor aduce bucurie în Ceruri, ci cei pierduţi şi regăsiţi
Aşa că Isaac pleacă după oaia pierdută
Se lupta cu talazurile apelor, căci păstorul trebuie să aibă grijă de turma lui
Se zgârie pe faţă şi trup, căci durerea se transformă în miere în faţa Domnului
Aruncă cu pietre pentru a speria bestiile demonice
Rabdă de foame şi de sete, căci postul este scutul credinciosului
Băiatul Isaac găseşte ghemotocul alb, dar îl găseşte răpus de moarte, lovit
Cu animalul pe umeri, se întoarce pe pajişte, dar restul de 99 de oi nu mai sunt acolo, împrăştiindu-se precum grăunţele de nisip în bătaia vântului
Însă băiatul Isaac ştie că, precum parabola grăieşte, cei reîntorşi în casa Domnului de pe drumurile periculoase ale pierzaniei sunt cei ce vor fi mântuiţi, fie vii sau morţi
Băiatul Isaac este păstorul turmei sale, iar datoria lui a fost făcută

“Să vezi ce bătaie îţi f*t eu acuma” îi şopteşte duios la ureche Dumitru fiului său de 15 ani care pierduse 100 de oi fugind prin râu după bichonul alb al preotului şi omorându-l cu o piatră
Iar Isaac plânge, căci cu picioarele rupte nu te mai poţi juca de-a Noul Testament

Matei

Pe străzile prăfuite ale Ierusalimului, Matei, un copil de 14 ani, făcea zilnic acelasi drum. Din frumoasa casă a părinților lui, pleca in fiecare dimineață spre piața orașului, unde îl ajuta pe unchiul său, Elias, să aibă grijă de taraba unde acesta vindea fructe uscate. Când soarele apunea, Matei pleca inapoi spre casă.

Pe lângă viața grea pe care aproape toți locuitorii Ierusalimului o duceau, Matei părea sa nu aibă prea multe griji. Însă Matei avea o problemă care il măcina în interior. Era foarte, foarte urât.

Matei era foarte urât. Nu era un monstru, nu era deformat in niciun fel, era pur si simplu unul din acei oameni la care era ceva greșit. Fața sa avea proporții nefericite, avea o mustacioară deasă și neagră, ochii lui erau mici si foarte depărtați, iar gura sa era de-a dreptul grețoasă.

Mama lui, profitând de relativa bogăție a familiei, încercase sa îl duca la cei mai buni doctori din Ierusalim, însă, de fiecare dată, doctorii îi spuneau : “Copilul tău e urât. E foarte, foarte urât. Totuși, nu e nimic in neregula cu el din punct de vedere al sănătății. E doar un copil sănătos si foarte, foarte urât.”

Aceste vorbe erau ca niste cuțite in inima lui Matei. Simțea cum fiecare privire a oamenilor de pe stradă îl durea fizic, iar faptul ca unchiul său, Elias, il putea privi doar când se lăsa seara era un lucru foarte greu de suportat pentru Matei.

Insă cel mai tare il durea când pleca dimineața de acasă. Lânga poarta lui cerșea un copilaș, nu mai mare de 8 ani, și in fiecare dimineață Matei îi ducea ceva bun de mâncare, sau bani, sau chiar și jucării. Copilul, însa, se uita cu ură la Matei si îi spunea : “Ești cel mai urât, cel mai urât! Când te văd, îmi vine să mă sinucid. Sunt murdar, mă dor picioarele și sunt înfometat. Părinții mei m-au părasit cand aveam 3 ani și nu am cunoscut vreodată afecțiunea sau dragostea. Dar tot fața ta e cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat vreodată.”

Și așa, Matei iși petrecu copilăria, plângând zilnic pentru că era urât și dorindu-și sa se termine odată chinul. Cand împlini 25 de ani, Matei se hotarî să devină pustnic, așa ca plecă din Ierusalim în munți. Acolo iși făcu o colibă. Nimeni nu îl putea vedea acolo, și nimeni nu se putea lua de el din cauza modului în care arăta. Mai mult, Matei purta și o gluga mare care îi acoperea fața.

Într-o zi, îi bătu la ușă un om. Matei îl întampină, vorbi cu el, îi oferi hrană si adăpost. Simțind ca poate fi prieten cu acel om, Matei își dădu jos gluga, moment in care omul se sinucise, după ce șopti : “Diavolul…”.

În următoarele 4 luni, fiecare om care trecu pe la coliba lui Matei se sinucise din cauza urâțeniei acestuia. Toți credeau că Matei era diavolul.

În acest răstimp, Matei începuse sa nu mai știe ce sa facă cu corpurile neînsuflețite care îi ocupau coliba. Pe unele le pusese pe scaune, pe unele le așezase ca sa pară că munceau, iar pe altele dormea. Urâțenia lui făcuse atâtea victime. Matei încercase să se izoleze, încercase sa nu mai fie văzut, dar oamenii continuau sa îl urmarească și, mai nou, să moara din cauza urâțeniei lui.

Într-o zi, la ușa lui veni un tânar. Părea cerșetor, era foarte amărât si murdar. În scurt timp, Matei realiză că acel tânar era chiar copilul care cerșea în fata porții lui, în copilărie. Tânarul se uită la Matei și îi spuse : “Toată viața ai fost supus unui test. Eu am încercat sa îți spun cele mai dureroase lucruri, chiar daca îmi dădeai mâncare și jucării. Acum trebuie să te liniștești. Oamenii care s-au sinucis aici erau trimiși de mine, știind ca se vor sinucide când te vor vedea. Și doctorii la care te ducea mama ta s-au sinucis. Și mama ta a fost plătită de mine ca să te facă așa urât. Toata lumea care te-a văzut si care ți-a zis vreodată că ești urât a fost angajată de mine să facă asta. Și pe bună dreptate. Chiar ești foarte, foarte, urât. Am folosit magie neagră pentru lucrurile ăstea. Ești urât, Matei, și e vina mea.”

Matei se uită, înspaimântat la tânar și țipă: “Tu! Tu ești diavolul!”, iar tânarul îi răspunse:

“Da, sunt. Dar la cât de urât ești, cine o să te creadă?”

Sluga si boierul

O vorbă din Biblie ne învaţă că “Oamenii se nasc datori încă din ţărână, trăiesc din împrumut şi mor înlănţuiţi. Iar numai cei ce sunt cinstiţi şi îşi cară povara, vor ajunge în viaţa de apoi să se înfrupte din bogăţiile adevărate.”

Precum această zicală ne transmite, aşa şi Abraham, o simplă slugă la un mare boier, se născuse dator să servească. De mic copil fusese cumpărat din braţele mamei lui şi adus pe moşia marelui boier, unde trăise, muncise şi asudase timp de 25 de ani.

În fiecare dimineaţă, după ce îi pregătea masa boierului, Abraham trecea cu platoul plin de mâncare prin sălile castelului în care trudea. Vedea armurile stând mândre pe holurile împodobite cu nestemate şi diamante, trecea printre minunăţii de tablouri, sculpturi, opere de artă făurite de către cei mai mari artişti ai vremurilor, călca cu picioarele lui goale şi murdare pe cele mai fine şi scumpe covoare, şi simţea miresmele mâncărurilor boierului, fără să poată gusta din ele.

Ajungea, pe urmă, în odaia stăpânului, unde punea platoul cu mâncare pe aceeaşi masă din lemn masiv, superb lucrat, în fiecare dimineaţă. După ce îi turna vinul şi apa boierului, Abraham îl bărbierea pe acesta cu un brici ascuţit, îi schimba aşternuturile şi îi curăţa odaia, iar apoi stătea cu capul plecat şi suporta vorbele de ocară şi bătăile boierului. Stăpânul lui îi spunea : “Abraham, eşti un prost, şi numai pentru că sunt om cu frică de Dumnezeu nu te arunc în lanţuri, ca să mănânce câinii din ţine. Vei sta aici pentru totdeauna şi vei munci neîncetat pentru mine, pentru că te-am cumpărat şi eşti al meu, iar fericirea ta va fi doar noaptea, când vei dormi lângă vaci şi cai, în grajduri, sau atunci când eu voi muri.”. Iar apoi, boierul îl biciuia pe Abraham şi îl trimitea în câmp, la muncă.

Abraham ştia că trebuie să îşi facă datoria pe această lume şi îşi indelplinea sarcinile, suporta batjocura şi loviturile boierului, şi nu se plângea. Însă undeva, în adâncul sufletului său, ştia că ceea ce se întâmpla nu era tocmai corect. El trebuia să muncească şi să sufere, fără să aibă dreptul să spună nimic, în timp ce boierul trăia viaţa din plin, mânca cele mai alese bucăţi şi purta cele mai scumpe haine. Abraham simţea că era, constant, păcălit de Dumnezeu.

Într-o zi, Abraham se gândi pentru o jumătate de secundă, cum ar fi dacă pune otravă în vinul boierului sau dacă i-ar aluneca mâna când îi bărbierea gâtul acestuia. Însă credinţa că în viaţă de apoi se va bucură de toate bogăţiile adevărate pentru tot restul eternităţii îl făcu să îşi care povara în continuare şi să plătească cu sânge şi durere datoria cu care se născuse.

Trecură ani, iar Abraham continuă să îşi servească stăpânul. Când acesta ajunse pe patul de moarte, Abraham stătu la căpătâiul lui şi îl îngriji, deşi boierul, chiar dacă nu mai putea să îl bată el pe Abraham, îşi punea celelalte slugi să îl biciuiască în fiecare zi, şi încă îi arunca vorbe nemiloase : “Abraham, eşti un prost şi eu mă duc acum. Ai fost o umbră pe existenţa mea şi sper ca focul etern să îţi ardă carnea şi oasele.”

Când, în sfârşit, veni vremea ca el să moară, boierul spuse : “Imediat după ce mor, să îl aruncaţi pe Abraham în cea mai adâncă prăpastie şi să îl lăsaţi acolo. Şi înainte de asta, să îl biciuiţi de două ori.”

Astfel, boierul şi Abraham muriră ambii în aceeaşi zi. Văzându-se scăpat de lanţurile vieţii, Abraham se simţea uşurat şi mulţumit că reuşise să îşi care povara, şi aştepta judecata, care urma să îi ofere, în sfârşit, liniştea,pacea şi dreptatea la care visase toată viaţa lui.

La judecată se afla şi boierul. Dumnezeu îi spuse acestuia : “Toată viaţa ta ai trăit într-un castel. Ai avut cele mai scumpe haine, cei mai mulţi cai şi cele mai alese mâncăruri. Nu ai dus lipsa de nimic. Ai avut slugi care te-au servit, dându-şi sufletul şi sângele pentru bunăstarea ta.”

Dumnezeu se întoarse apoi spre Abraham şi grăi :”Tu ai trudit cel mai mult. Ai fost bătut şi chinuit, şi ai fost tratat ca un câine. Ai fost loial prin faptele tale, şi ţi-ai iubit stăpânul. Ai renunţat la tot ca să îl slujeşti pe el. I-ai dus mâncare, ai spălat aşternuturile lui, ai făcut grelele munci la câmp. Ai avut grijă de vite şi cai şi ai dormit împreună cu animalele, în grajduri.”. Dumnezeu se uită cu nişte ochi blajini la Abraham şi continuă, cu un zâmbet în colţul gurii care devenea din ce în ce mai mare, un zâmbet care creştea pentru că dreptatea urma să fie, în sfârşit, făcută:

“Dar ai fost o tarfuliţă mică şi odată, într-o zi, te-ai gândit cum ar fi dacă ţi-ar aluneca mâna când îţi bărbiereşti stăpânul sau dacă i-ai otrăvi mâncarea. Şi te-ai simţit păcălit de Dumnezeu, ‘O, nu, eu sunt Abraham şi am o viaţă naşpa, nu-mi place să am grijă de vaci, vai de mine’. Abraham, eşti un prost, te voi trimite în Iad. Iar tu, boierule, vei ajunge în Rai, pentru că prostul de Abraham a fost povara ta, şi tu l-ai cărat toată viaţa.”. Dumnezeu îşi trânti microfonul pe jos, se urcă pe bicicletă şi plecă.

În timp ce cădea înspre un cazan plin cu smoală încinsă care urmă să îl fiarbă pentru restul eternităţii, Abraham vedea cum sus, în Rai, boierul îi făcea cu mâna şi zâmbea în timp ce îşi curăţa un măr verde şi doi îngeri îmbrăcaţi în costum îi cântau la vioara, şi îşi spuse, în sinea lui:

“Esti un prost, Abraham, iar te-a păcălit Dumnezeu.”

După toţi anii ăştia, Dumnezeu încă se ţinea de glume.

Negustorul

Cu mii de ani în urmă, înainte că oamenii să îl fi dat uitării, Dumnezeu se uita către un sat sărac, plin de oameni fără prea multe posesiuni materiale, dar cinstiţi şi buni.

Un negustor modest, dar mare meşter printre făuritorii de săbii, porni într-o zi din acest sat îndepărtat către un mare oraş, pentru a-i vinde prinţului ultima lui opera. O sabie nu doar incredibil de frumoasă, dar şi una care, datorită modului în care mâinile negustorului lucraseră la ea, putea prin tăietura ei fulgerătoare să doboare orice duşman dintr-o singură lovitură. Dumnezeu alese să îl vegheze.

Urma un drum greu pentru negustor. Acesta pleca singur, dar tăria lui şi anii lungi de trudă care îl căliseră îl făceau să nu se teamă de nimic, mai ales că în suflet îl avea pe Dumnezeu. Mergând către oraş, negustorul trecu prin păduri primejdioase, prin câmpii întinse unde soarele dogorea, trecu ape înot şi se luptă cu torenţii necruţători. Fiarele sălbatice îl pândeau la orice pas, dar negustorul reuşea de fiecare dată să le îndepărteze. Trecură trei zile şi trei nopţi până negustorul ajunse la o răscruce de drumuri. Deşi reuşise cu succes să treacă peste toate celelalte obstacole, această intersecţie îi dădea bătăi de cap. Avusese o harta care pierise într-un şuvoi de apă, lăsându-l pe negustor sortit pierzaniei. Nemaiavând altă soluţie, după ce vreme de câteva ore se gândise pe ce drum trebuia să o apuce, negustorul se rugă la Dumnezeu, “Doamne, spune-mi ce trebuie să fac, tu eşti ultima mea speranţa!”, iar Dumnezeu îi răspunse, “Va trebui să cauţi să iei calea cea dreapta cu sufletul, iar dacă mă vei găsi pe Mine luând această cale, Eu îţi voi arata atunci calea pe care trebuie să o ia picioarele tale”.

Înţelegând cuvântul lui Dumnezeu şi rugându-se, negustorul merse pe calea din stânga. În scurt timp, ajunse într-o mlaştină, şi observă că noaptea începea să se lase. Negustorul tremura de frig, iar din mlaştină se auzeau sunete de animale sălbatice. Fără să îi fie frică, pentru că îl avea pe Dumnezeu în inima, negustorul se întinse pe muşchiul umed şi adormi. A doua zi, dimineaţă, el porni iar la drum.
Negustorul mergea deja de câteva zile şi nu reuşise să găsească încă oraşul pe care îl căuta. Trecuse prin deşert, apoi prin ploi. Întâlnise oameni care îi voiau răul şi scăpase de ei pentru că se încrezuse în Dumnezeu. Ajutase o mulţime de copii pe drumul lui, dându-le mâncare şi apă. Însă negustorul nu găsea calea către oraşul căutat, aşa că se adresă iar Domnului, “Doamne, arată-mi ce trebuie să fac, căci familia mă aşteaptă acasă, iar eu merg de zile întregi şi nu găsesc nimic”, iar Dumnezeu îi răspunse, “Va trebui să cauţi să iei calea cea dreapta cu sufletul, iar dacă mă vei găsi pe Mine luând această cale, Eu îţi voi arăta atunci calea pe care trebuie să o ia picioarele tale”.

Negustorul înţelese cuvântul Domnului şi îşi continuă drumul. Rătăcind din nou câteva zile, omul rămase fără mâncare. Nu avea cum să vâneze, căci sabia pe care voia să o vândă prinţului ruginise şi se crăpase, iar alte unelte nu avea. Nu mai ştia ce să facă, aşa că alese să se roage iar lui Dumnezeu, “Doamne, am rămas fără mâncare şi nu ştiu cât mai pot să rezist. Dă-mi te rog un semn, ajută-mă!”, iar Dumnezeu îi răspunse, “Va trebui să cauţi să iei calea cea dreapta cu sufletul, iar dacă mă vei găsi pe Mine luând această cale, Eu îţi voi arăta atunci calea pe care trebuie să o ia picioarele tale”.

Nedumerit, omul îi spuse lui Dumnezeu, “Dar Doamne, sabia e ruginită şi nu o mai pot vinde, vreau doar să ajung înapoi acasă şi ştiu drumul. Am vrut doar să îmi dai un semn că nu voi pieri aici, fără mâncare.”. În scurt timp, răspunsul lui Dumnezeu veni, “Va trebui să cauţi să iei calea cea dreapta cu sufletul, iar dacă mă vei găsi pe Mine luând această cale, Eu îţi voi arăta atunci calea pe care trebuie să o ia picioarele tale”.

Deja negustorul era speriat. Nu înţelegea exact ce voia Dumnezeu să îi spună, dar el continuă să creadă în el şi începu să meargă înapoi spre casă. În mintea lui, el îşi zicea, “Oi mai merge cât pot, şi dacă o fi să mor pe drum, Dumnezeu mă va avea în grijă”. Dumnezu îi răspunse, “Va trebui să cauţi să iei calea cea dreapta cu sufletul, iar dacă mă vei găsi pe Mine luând această cale, Eu îţi voi arăta atunci calea pe care trebuie să o ia picioarele tale”.

Apoi negustorul se gândi, “Oare pe aici am venit?”, iar Dumnezeu îi răspunse, “Va trebui să cauţi să iei calea cea dreapta cu sufletul, iar dacă mă vei găsi pe Mine luând această cale, Eu îţi voi arăta atunci calea pe care trebuie să o ia picioarele tale”. După câteva ore, negustorul găsi nişte fructe şi un animal mort şi le mâncă. Întrebându-se dacă acolo era un loc bun şi pentru a dormi, îl auzi pe Dumnezeu spunându-i, “Va trebui să cauţi să iei calea cea dreapta cu sufletul, iar dacă mă vei găsi pe Mine luând această cale, Eu îţi voi arăta atunci calea pe care trebuie să o ia picioarele tale”.

Intrigat, negustorul vorbi iar cu Dumnezeu şi îl întreba “De ce îmi spui acelaşi lucru şi de ce răspunzi gândurilor mele când nu mă rog Ţie, Doamne?”, iar Dumnezeu îi răspunse, “Va trebui să cauţi să iei calea cea dreapta cu sufletul, iar dacă mă vei găsi pe Mine luând această cale, Eu îţi voi arăta atunci calea pe care trebuie să o ia picioarele tale”. Negustorul se uită la picioarele lui, poate acolo era cheia. Nu găsi nimic neobişnuit. Îl întreba pe Dumnezeu, ca să verifice ceva , “Doamne, ce zi e azi?”, iar Dumnezeu îi răspunse, “Va trebui să cauţi să iei calea cea dreapta cu sufletul, iar dacă mă vei găsi pe Mine luând această cale, Eu îţi voi arăta atunci calea pe care trebuie să o ia picioarele tale”. Apoi îl întreba, “Crezi că ar trebui să mă tund?”, iar Dumnezeu îi răspunse, “Va trebui să cauţi să iei calea cea dreapta cu sufletul, iar dacă mă vei găsi pe Mine luând această cale, Eu îţi voi arăta atunci calea pe care trebuie să o ia picioarele tale”.
Lămurit de modul în care Dumnezeu alegea să radă de el, negustorul spuse, “Doamne, nu îţi mai cer nimic, de acum înainte voi merge singur, fără tine”, iar Dumnezeu îi răspunse, “Va trebui să cauţi să iei calea cea dreapta cu sufletul, iar dacă mă vei găsi pe Mine luând această cale, Eu îţi voi arăta atunci calea pe care trebuie să o ia picioarele tale”.

Abandonandu-l pe Dumnezeu, negustorul mai rătăci câteva zile în drumul lui spre casă. Avu şi zile mai bune în care găsi mâncare, dar şi mai rele, în care oboseala îl răpuse pentru câteva ore. După trei sau patru zile, negustorul muri, iar înainte să moară, când simţea coasa rece a Morţii pe piept, i se adresă lui Dumnezeu pentru ultima dată, ” Uite ce mi-ai făcut, am murit din cauza ta! Te urăsc!”, iar Dumnezeu îi răspunse, “Va trebui să cauţi să iei calea cea dreapta cu sufletul, iar dacă mă vei găsi pe Mine luând această cale, Eu îţi voi arăta atunci calea pe care trebuie să o ia picioarele tale”.

Negustorul muri. Ajuns în rai şi, căutăndu-l pe Dumnezeu în locul în care acesta stătea şi veghea oamenii, el găsi doar un o pasăre frumoasă. Se întreba în sinea lui ce era acea pasăre, şi nu mică îi fu mirarea când, la rugămintea unui muritor, “Doamne, ce trebuie să fac acum? M-a părăsit soţia”, pasărea răspunse, “Va trebui să cauţi să iei calea cea dreapta cu sufletul, iar dacă mă vei găsi pe Mine luând această cale, Eu îţi voi arăta atunci calea pe care trebuie să o ia picioarele tale”.

Negustorul atunci ţipă “Asta e Dumnezeu? Lui mă rugăm zi şi noapte, în mâinile lui îmi puneam viaţa? Asta înseamnă credinţa şi loialitatea? Se răsplătesc cu batjocură? Pentru tine am slujit ani şi ani, ţie ţi-am încredinţat sufletul meu? Răspunde-mi, Doamne, nu mă mai chinui cu răspunsul acela blestemat!”, şi atunci pasărea il privi pe negustor cu ochii tristi si  îi spuse, dand din cap, “Va trebui să cauţi să iei calea cea dreapta cu sufletul, iar dacă mă vei găsi pe Mine luând această cale, Eu îţi voi arăta atunci calea pe care trebuie să o ia picioarele tale”.

Negustorul înnebuni.

Bineînţeles că Dumnezeu nu era pasărea. Într-o altă camera din rai, Dumnezeu stătea şi făcea umbre cu mâinile pe perete, sub forma unei păsări, în timp ce repeta aceeaşi propoziţie întruna. Nici chiar Dumnezeu nu il pierduse pe copilul din El. Si dacă nu ştiţi ce propoziţie repeta, întrebaţi-l pe negustor, cand veti ajunge si voi in rai.

După toţi anii ăştia, Dumnezeu încă se ţinea de glume.

Prima zi de grădi
Mă aduce mama
Încep să plâng
Mama mă întreabă dacă vreau să rămân acolo sau să mă întorc cu ea acasă în ziua aia
Mă hotărăsc să rămân
Încep să mă joc cu nişte copii
Totul e frumos, afară e soare şi cald, începutul lui septembrie
Văd că afară, în curte, e un grup mare de copii care stau în cerc
Nu am nicio grijă, sunt un copil fericit
Mă simt foarte bine
Vine un alt copil la mine
Şi el e fericit
E un copilas de 4-5 ani
Zâmbeşte şi îmi spune
“Auzi, vrei să vii să îl batem pe Florin?”
Copiii de afară stăteau de fapt în jurul lui Florin
Îl loveau, în timp ce el se zvârcolea pe jos
În agonie
Şi în durere
Nu vreau să ajung în locul lui Florin
Aşa că mă duc afară să îl bat şi eu pe Florin
Aud un copil care urlă “Daţi-i unde a făcut operaţia”
Îi dăm toţi acolo
Îl lovim cu picioarele în cicatricea de la operaţie
Ziua trece foarte repede
Şi eu sunt acceptat de grup, din prima zi
Mă simt foarte bine

Taică-miu îşi luase doctoratul
Invitase profesorii de la universitate la noi, la masă
Erau cam 10-15
Taică-miu îmi spusese cândva două poveşti faine, pe care i le spusese chiar cel care le păţise. Prima era cam aşa:
Profesorul Popescu fusese undeva la o conferinţă. Ieşise din hotel şi mergea pe stradă, când un tip s-a apropiat de el şi i-a pus mâna pe c***e, urlandu-i nişte cuvinte în ureche
Şi a doua era aşa : Profesorul Popescu încerca să găsească pe cineva la telefon şi sunase la numărul greşit de foarte multe ori, până când i-a răspuns o femeie cu vocea foarte groasă. Profesorul Popescu a întrebat de persoana pe care o căuta, iar femeia i-a răspuns :”Nu stă aici, boule”
De fiecare dată când taică-miu îmi spunea poveştile, insista asupra faptului că profesorul Popescu chiar era un bou
Am 8 ani
Îmi plac foarte mult poveştile astea
Bineînţeles că le spun la masă, în timp ce râd că o hienă
Şi eu insist asupra faptului că profesorul Popescu e un bou
Insist de mai multe ori
Maică-mea pleacă din cameră
Poate chiar din casă
Profesorul Popescu stătea lângă taică-miu
Taică-miu transpiră şi regretă că nu m-a aruncat într-un tomberon când eram mic şi mă cunoaşteau doar el şi mama
Profesorul Popescu se gândeşte cum poate să îi ia doctoratul lui taică-miu
Beau un pahar de suc şi tata mă trimite la culcare
Încă sunt în viaţă, deci probabil că profesorul Popescu nu se enervase până la urmă atât de tare
Ce bou

Eram mic, aveam 6-7 ani
Taică-miu primise nişte bilete la un concert, la Teatrul Dramatic
Ne-a luat şi pe mine şi pe mama
Bun. Ne îmbrăcăm frumos, mergem la teatru, ne aşezăm. În scurt timp, realizăm că era un spectacol caritabil pentru copii cu handicap
Nu mai putem să plecăm acum, aşa că rămânem
Observăm că pe rândurile din faţă erau zeci de copii cu handicap, şi nu numai copii, ci şi alţi oameni cu handicap
La sfârşit se anunţă că se vor împărţi cadouri
Toţi oamenii cu handicap se adună lângă scenă, se formează o coadă
Merg şi eu acolo, pentru că am 6-7 ani şi vreau un cadou
Se împart pungi cu jucării, ciocolată etc
Din spatele copiilor cu handicap se aude o voce care ţipă
“CADOURILE SUNT DOAR PENTRU HANDICAPAŢI?”
Eram eu
Toată sala a auzit
Din faţa mea, o persoană cu handicap se uită la mine, încruntat, nervos, purta o căciuliţă
Imi răspunde, “Da, da, sunt doar pentru noi”
Asa ca primesc şi eu un cadou
Părinţii mei se ascund de mine pentru că nu vor să ştie lumea că propriul lor copil a strigat “CADOURILE SUNT DOAR PENTRU HANDICAPAŢI?” într-un mediu în care acea propoziţie poate ofensa peste 50% din persoanele prezente
Ajungem acasă
Îmi dau seama că taică-miu mă dusese acolo pentru că sunt un handicapat, nu credea că o să cauzez o scenă
Cadoul nu a fost foarte fain
E vina organizatorilor
Nu e vina mea
E vina lor