Hotel Celta

Prin Mamaia Sud, perpendicular pe Lacul Siutghiol, dar de partea cealaltă a bulevardului, e un hotel de două stele și patru etaje, vopsit în portocaliu și care servește drept o bulă care emulează, chiar și în 2003, perioade mai degrabă de dat uitării.

Pascal își suflecă blugii, se așază, singur, pe un scaun de plastic la o masă de pe terasa hotelului, și își verifică buzunarul. Un miros de pește și de tutun i se lipește de degete. În celălalt buzunar, Pascal își găsește pachetul de țigări și, lângă el, prinse cu un elastic, câteva bancnote de 100.000. Își aprinde o țigară, pune una după ureche și, în timp ce fumează, aruncă chibritul prin ușa deschisă, în hotel.

Soarele de ora 12 arde. Pascal pășește înăuntru, trece prin hol pe lângă recepție și ajunge într-un fel de restaurant-cantină, în care miroase a lemn vechi și a umezeală putredă. În spatele unei tejghele metalice, doamna Rodica împinge o farfuriuță cu o bucată de plăcintă cu mere spre un băiat de 12 ani slăbuț, palid și cu ochi trișți, care îi întinde câteva bancnote de 100.000 de lei, prinse cu un elastic.

“N-am să-ți dau rest, să vii mâine cu bani ficși.”. Băiatul ia farfuriuța, se îndepărtează de tejghea și se așază pe un scaun de plastic, la singura masă la care nu mai e nimeni. Pascal trece pe lângă el, iese pe ușa din spate a restaurantului-cantină, care dă spre plajă, și își mai aprinde o țigară.

Își roade unghiile și ajunge lângă bărcuțele cu care toată lumea care e la mare vrea să se dea. Desface nodul funiei cu care e legată o bărcuță, așază pe nisip pachetul aproape gol de țigări și câteva bancnote de 100.000 de lei prinse cu un elastic, bani ficși, împinge bărcuța mai în larg. Se întoarce, își mai aprinde o țigară, cea de după ureche, o fumează. Se uită la Hotel Celta. Bloc portocaliu în spatele clădirii fostului restaurant “Pescărușul”, de pe faleza Mamaia Sud. Zeci de copii  de 12 ani slăbuți și cu ochi trișți, băieți și fete, în camerele lor umbrite de soarele care arde afară, așteaptă o după-amiază mai răcoroasă, care pare să întârzie la vârsta în care timpul trece prea repede.

Pascal se urcă în bărcuță și, în timp ce un fuior de fum negru începe să iasă din Hotel Celta, vâsleste din ce în ce mai repede. Îl dor brațele, îl dor plămânii și respiră greu. Se îneacă cu aer, dă din ce în ce mai tare din vâsle, iar Hotel Celta se mistuie încet-încet într-un foc portocaliu. Pascal știe ce e în spatele lui, dar continuă să vâsleasca, continuă să respire, nu se uită în urmă. În urmă nu e nimic.

Pascal deschide ochii. Prin Mamaia Sud, perpendicular pe Lacul Siutghiol, dar de partea cealaltă a bulevardului, e un hotel de două stele și patru etaje, vopsit în portocaliu. Pascal stă pe un scaun de plastic la o masă de pe terasa hotelului. Un băiat de 12 ani slăbuț, palid și cu ochi trișți, îi cere o țigară. Cu degetele mirosind a tutun și pește, Pascal se caută în buzunare, și îi dă tot pachetul.

 

 

Fam. Dicu Mazilescu

Era un prun în grădina familiei Mazilescu ale cărui crengi și frunze ajungeau până la etajul doi și îi obturau lui Dicu viziunea asupra căsuțelor și pomilor care se desfășurau plictisitor de asemănător pe Strada Eretelui, în fiecare dimineață însorită și parfumată de vară.

Dicu se trezea, o privea pe soția sa, Nona, pe care o iubea exclusiv din punct de vedere contractual, își dezlipea un muc de pe maioul său alb și îl arunca în direcția zâmbetului arogant și superior pe care îl afișa chiar și în somn femeia-balaur cu care își împărțea patul și viața, sperând să îi nimerească nara și să îi blocheze căile respiratorii. Deschidea fereastra, trăgea aerul proaspăt în piept, și reflecta vrăjit la un vis recurent, care uneori era vis, uneori reverie, uneori refugiu escapist, și de cele mai multe ori vectorul subconștient al unei speranțe iraționale, dar benigne și cvasi-terapeutice.

Dicu se gândea cum era la linia de start a finalei de 110m garduri la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976. Dicu Mazilescu pe culoarul 4, în stânga lui un cubanez, Alejandro Casañas, iar în dreapta lui, din Germania de Est, Thomas Munkelt; în poziția de start, își amintea cum antrenorul său îi spunea să împingă tare din picioare și să intre cât mai rapid și fluid în forma de sprint, iar apoi să se gândească la săritura peste gard doar ca la un pas mai înalt și mai lung. De asemenea, trebuia să se gândească la gard ca la un perete zidit bine de suprafață de alergare, lucru care elimina din psihicul lui Dicu opțiunea de a rata vreo săritură. Dacă se împiedica, spunea adio cursei și își bătea joc de cei patru ani de antrenamente monstruoase care îi distruseseră familia, viața socială, picioarele și sufletul.

Dicu își dezlipea un muc de pe echipament și îl arunca în direcția zâmbetului arogant și superior al arbitrului, care aducea într-un mod subtil, dar observabil, cu Nona, iar acesta trăgea cu pistolul care anunța startul nu în aer, ci în propria nară, blocându-și căile respiratorii. Cursa începea, Casañas era la o distanță considerabilă în spate, est-germanul trăgea de el, dar nu îndeajuns, ceilalți concurenți erau și mai în spate, iar Dicu fugea nestingherit către aurul olimpic; gardurile deveneau din ce în ce mai mici, iar la ultima săritură Dicu zbura pe fereastra dormitorului său, pe lângă prun, și ateriza lângă un semn de circulație din aur masiv, îndreptat înspre cer, pe care scria “Ieșire”.

“Iar stai ca un imbecil de cinșpe minute și te uiți pe geam. Ce-am făcut să merit un dobitoc molâu ca tine?”

Dicu tresări, numără până la zece și își aminti cum arbitrul din vis  își bloca întotdeauna căile respiratorii. Era un parfum de vară, prunul își mișca crengile în adierea vântului; și nici în acea zi, Dicu nu făcu ultima săritură.

 

Taică-miu îşi luase doctoratul
Invitase profesorii de la universitate la noi, la masă
Erau cam 10-15
Taică-miu îmi spusese cândva două poveşti faine, pe care i le spusese chiar cel care le păţise. Prima era cam aşa:
Profesorul Popescu fusese undeva la o conferinţă. Ieşise din hotel şi mergea pe stradă, când un tip s-a apropiat de el şi i-a pus mâna pe c***e, urlandu-i nişte cuvinte în ureche
Şi a doua era aşa : Profesorul Popescu încerca să găsească pe cineva la telefon şi sunase la numărul greşit de foarte multe ori, până când i-a răspuns o femeie cu vocea foarte groasă. Profesorul Popescu a întrebat de persoana pe care o căuta, iar femeia i-a răspuns :”Nu stă aici, boule”
De fiecare dată când taică-miu îmi spunea poveştile, insista asupra faptului că profesorul Popescu chiar era un bou
Am 8 ani
Îmi plac foarte mult poveştile astea
Bineînţeles că le spun la masă, în timp ce râd că o hienă
Şi eu insist asupra faptului că profesorul Popescu e un bou
Insist de mai multe ori
Maică-mea pleacă din cameră
Poate chiar din casă
Profesorul Popescu stătea lângă taică-miu
Taică-miu transpiră şi regretă că nu m-a aruncat într-un tomberon când eram mic şi mă cunoaşteau doar el şi mama
Profesorul Popescu se gândeşte cum poate să îi ia doctoratul lui taică-miu
Beau un pahar de suc şi tata mă trimite la culcare
Încă sunt în viaţă, deci probabil că profesorul Popescu nu se enervase până la urmă atât de tare
Ce bou

Eram mic, aveam 6-7 ani
Taică-miu primise nişte bilete la un concert, la Teatrul Dramatic
Ne-a luat şi pe mine şi pe mama
Bun. Ne îmbrăcăm frumos, mergem la teatru, ne aşezăm. În scurt timp, realizăm că era un spectacol caritabil pentru copii cu handicap
Nu mai putem să plecăm acum, aşa că rămânem
Observăm că pe rândurile din faţă erau zeci de copii cu handicap, şi nu numai copii, ci şi alţi oameni cu handicap
La sfârşit se anunţă că se vor împărţi cadouri
Toţi oamenii cu handicap se adună lângă scenă, se formează o coadă
Merg şi eu acolo, pentru că am 6-7 ani şi vreau un cadou
Se împart pungi cu jucării, ciocolată etc
Din spatele copiilor cu handicap se aude o voce care ţipă
“CADOURILE SUNT DOAR PENTRU HANDICAPAŢI?”
Eram eu
Toată sala a auzit
Din faţa mea, o persoană cu handicap se uită la mine, încruntat, nervos, purta o căciuliţă
Imi răspunde, “Da, da, sunt doar pentru noi”
Asa ca primesc şi eu un cadou
Părinţii mei se ascund de mine pentru că nu vor să ştie lumea că propriul lor copil a strigat “CADOURILE SUNT DOAR PENTRU HANDICAPAŢI?” într-un mediu în care acea propoziţie poate ofensa peste 50% din persoanele prezente
Ajungem acasă
Îmi dau seama că taică-miu mă dusese acolo pentru că sunt un handicapat, nu credea că o să cauzez o scenă
Cadoul nu a fost foarte fain
E vina organizatorilor
Nu e vina mea
E vina lor