De fapt suntem toți în spațiu

Evenimentele descrise mai jos sunt oarecum adevărate, dar nu neapărat.

Pentru foarte mult timp, pe planeta asta nu există picior de om.

Mai o iarbă, mai o zmeură, mai un dinozaur, stratul de ozon fără găuri, nicio casă, niciun avion și așa mai departe, peste câteva milioane de ani apare prima persoană, și apoi a doua și a treia, mor toți imediat pentru că sunt mâncați de lei, apoi mai apar câteva persoane care nu-i știu pe ăștia 3, în altă parte a lumii, dar relativ aproape, doar că par mai departe pentru că nu există mașini, ăștia trăiesc un pic mai mult, mai o peștera, mai un cort din paie, se mai ceartă cu tribul de lângă, cu orașul de lângă, cu țara vecină, mor jumate de ciumă, ăia care rămân inventează medicamente, inventează întâi bicicleta, apoi curentul electric, mai fură un patent pentru bec, apoi toți oamenii au becuri și se pot vedea și noaptea, apar mașinile, par toți mai aproape acum, mai niște insecurități fizice, standarde de frumusețe, psihologi, reclame cu M-uri galbene, se creează locuri de muncă, și ajungem, după serii întregi de lucruri diferite care șochează fiecare într-o mai mică sau mai mare măsură cele mai adânci fibre ale umanității, în ziua de azi.

E foarte important, totuși, să nu uităm că toate chestiile astea se întâmplă în același loc, practic, pe bila albastră. Pe bila albastră sunt toate Piramidele, mamutii, săbiile, cantinele și schiurile. Și când mergem, atingem toți bila albastră cu picioarele, exceptând un singur moment în care picioarele noastre metaforice ating altă bilă. Și, din cauza asta, e foarte important să ne întoarcem în timp în frumoșii și agitații ani ’60, când oamenii erau mai tineri.

La câțiva ani după Al Doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică încep așa-numita cursă spațială. Bineînțeles că cele două mari puteri ale lumii își propun să depășească cea mai îndepărtată frontieră – însuși cerul. Și fac asta din motive nobile și romantice, nu ca să își exprime indirect forță economică și miltara, și să convingă oamenii de rând ai propriei tabere, ai taberei adverse și ai tuturor celorlalte tabere în afară de Canada, că ideologia lor e cea mai faină și bineînțeles că nu o să ne subjuge pe toți cu ajutorul ei.

Apare gluma aia cu pixul american care nu scrie în nava spațială pentru că nu există gravitație, și că rușii sunt mai eficienți și folosesc un creion. Pentru că sunt atât de eficienți, rușii lansează întâi un câine, ca să nu poată exista absolut nicio șansă ca persoanele de pe bila albastră să comunice cu persoanele din nava spațială. Laika e un cosmonaut cuminte și moare în spațiu, pentru că e un câine care a fost trimis în spațiu. Rușii, conform legendei și pentru că sunt extrem de eficienți, mai lansează niște zburătoare care omoară niște cosmonauți înainte să iasă de pe autostradă, mai lansează unele care se mai târăsc prin aer cât de cât, și cam rămân fără bani, iar americanii se gândesc că ar trebui să pună un steag undeva, numa’ să nu fie pe Pământ.

Și ăsta e momentul în care picioarele cuiva ating o altă bilă în afară de aia albastră. Neil Armstrong, Buzz Aldrin și șoferul lor ajung pe Luna cam în același an în care Dumitru Prunariu intră în clasa a 11-a la Info în Brașov, unde încă nu e un portret cu el, pentru că încă nu e nici el cosmonaut. Neil înfige bățul în Luna, o dă pe aia cu pasul mic și pasul mare, își ia bilet, se urcă înapoi pe vapor și zboară spre casă, unde e primit ca un erou, iar Buzz Aldrin și șoferul primesc și ei un salut scurt din cap și un birou mai mare la NASA, înainte să fie uitați complet de absolut toate persoanele din lume.

Americanii câștigă cursa spațială prin metoda avem o singură misiune de succes, și chiar dacă rușii au avut mai multe noi am ajuns pe Luna și e steagul nostru acolo, nu al lor, și, implicit, câștigă și supremația mondială în materie de efectiv orice. Scapă și de rachetele din Cuba, trec anii peste ei, Reagan zice că bombardamentul începe în 5 minute, apoi zice că a glumit, mai trece un pic de timp, Occupy Wall Street, sezonul 8 din Game of Thrones face milioane de oameni să vomite în fiecare luni timp de 6 săptămâni, și ajungem iar în ziua de azi.

Și, cu toate că pentru foarte mult timp nu există picior de om nicăieri, uite că reușim să călcăm totuși pe două bile, să ajungem în spațiu și să alegem un fost prezentator de emisiune în care oamenii sunt concediați ca președinte al Statelor Unite. În hegemonia capitalismului ne simțim toți extraordinar în mod strict relativ.

Putem învăța chestii aici. Câinii comuniști nu pot fi cosmonauți, dacă ne dorim cu adevărat și suntem ambițioși putem să realizăm orice, și, cel mai important, e bine să nu ne simțim niciodată prost pentru cine suntem; Neil și americanii ne-au dus în 1969 pe Luna. Prin ei, ne-am eliberat și am ajuns în spațiu.

Nu contează că dacă dai zoom out și te uiți mai de departe, oricum vezi că eram dinainte cu toții acolo.

Cel mai șmecher om din lume

Holurile și tribunele din Madison Square Garden, New York, erau pline de oameni care vuiau și alergau, pregătiți pentru cel mai mare eveniment din istoria umanității, competiția pentru cel mai șmecher om din lume. După calificări, unde șmecheri din 48 de țări de pe toate continentele se infruntasera, mai rămăseseră 4 în faza finală a competiției, urmând să concureze pentru titlul cel mare. În fiecare colț al arenei, competitorii se pregăteau alături de staff.

Serenitatea și pacea domneau în tabăra celor din Statele Unite. Ei practic inventasera noțiunea de șmecher, prin lunga și cunoscută lor istorie de export global de produse culturale de masă, unde actori de filme de acțiune plini de mușchi, dar sensibili, se întreceau în fapte eroice și gesturi emoționante. Ar fi fost greu de crezut că cineva i-ar fi putut bate la propriul lor joc, nu? Și asta în mare parte și datorită faptului că reprezentantul lor era Fred Cartman, geamănul vitreg al lui Arnold Schwarzenegger și unchiul lui Zlatan Ibrahimovic.

Francezii, maeștri ai gătitului, ai dragostei și ai mirosurilor pur naturale, își imbărbătau reprezentantul lovindu-l în stomac cu jumătatea în franceză a unui dicționar francez-englez și aruncându-i supă fierbinte în ochi. Pierre Bonneville, erou național în Franța și Președinte al Republicii, urma să își folosească șarmul, bunul-gust la îmbrăcăminte și dragostea pentru film obscur și pretențios pentru a câstiga concursul și a mai face un pas spre a putea da o lege pentru ca franceza să fie limba oficială în Anglia.

Pe o pizza cu raza de 3 metri, Roberto Spinola își așezase tronul înfășurat în drapelul Italiei. Tabăra celor din Cizmă era veselă, bine hrănită și oarecum xenofobă. Descendent al vechii familii nobiliare Spinola din Genoa, Roberto își inlocuise la 18 ani degetele cu spaghete, pentru dexteritate mai bună. Înconjurat de câțiva suporteri ai echipei naționale de fotbal și de Luciano Pavarotti, concurentul italian amesteca într-o oală cu sos ragu în așteptarea începerii concursului.

Al patrulea concurent, dintr-o țară care, prin tragere  la sorți, primise un wildcard și se calificase direct în finală, nu era de găsit nicăieri. Guvernul României nu avea buget pentru bilete de avion până la New York și înapoi.

Când ceasul bătu ora 20:00, concursul începu.

Fred Cartman, îmbrăcat în uniformă militară, prinse cu lasoul un bizon folosind doar o aplicație de pe iPhone. După ce subjugă bestia, Cartman îi folosi coarnele pentru a construi trei rachete nucleare, pe care le lansă spre Iran, Coreea de Nord și Finlanda, eliminând pericolole cele mai mari pentru securitatea globală și aducând, în sfârșit, pacea mondială. În drumul sau spre juriu, antrenă echipa de gimnastică a fiului sau paraplegic, ajutându-i să câștige campionatul pe licee și demonstrând că miracolele se pot întâmpla dacă crezi în tine.

“Ai făcut asta pentru mine, tati?”, spuse fiul lui Fred.

“Nu, am făcut-o pentru America”, îi răspunse Cartman în timp ce i se scurgea o lacrimă pe obraz.

Juriul, vizibil emoționat, îi acordă o medie generală de 8,80. Fred Cartman se întoarse la stafful sau, nu înainte de a salva de la înec un cățeluș în timp ce o reclamă la McDonald’s cu el rula pe ecranele arenei. Își făcuse datoria. Indicele Dow Jones crescu în acea zi cu 113%.

“Allons enfants de la Patrie,
Le jour de gloire est arrivé !”

Pe sunetul Marseillézei, Președintele Franței începu să facă dragoste cu Madonna. După trei ore și douăzeci de minute, Pierre Boneville se opri, îi pregăti micul dejun iubitei sale, bău un pahar de vin și se retrase din concurs. Juriul îi acordă nota 9,28.

Când Roberto Spinola își începu prestația, toți spectatorii primiră o farfurie plină cu paste cu sos ragu.  Concurentul italian, gesticulând din spaghete, îl convinse pe Papa Francisc să îi cedeze Vaticanul, printr-un video-call pe Skype. Apoi, cu noile forțe militare disponibile, cuceri cu succes Somalia și înființă la Mogadishu, perla Oceanului Indian, cel mai mare magazin de costume din emisfera sudică. Mulțumi fanilor săi cu salutul roman, se urcă pe o Vespa și făcu turul arenei, servind orice spectator doritor cu încă o porție de paste. Juriul îi acordă nota 6. După o mică discuție și o ofertă pe care nu o puteau refuza, juriul îi acordă nota 9,75.

În haosul produs de fanii Italiei și ai lui Roberto Spinola, acum cel mai șmecher om din lume, începu să se audă un sunet de motor. Din ce în ce mai tare, din ce în ce mai deranjant, sunetul se apropia de arenă. Treptat, spectatorii făcură liniște, și o mașină galbenă își făcu apariția, merse putin prin arena și opri pe o trecere de pietoni, pe avarii. Într-un cadru filmat de la nivelul solului, ușa din spate se deschise, și un picior încălțat în pantofi sport Balenciaga  călcă pe jos, lângă el căzând câteva coji de semințe.

Din mașina galbenă coborî un om. Merse la chioșcul din incintă, se băgă în fața fiului lui Fred Cartman, care aștepta și el la coadă, își cumpără un pachet de Sobranie, aprinse una, plăti cu o bancnotă de 200 de lei, îi dădu restul lui Luciano Pavarotti, scuipă și se urcă înapoi în mașina galbenă.

“Și-acuma mergem înapoi în Dristor”, spuse Vali și, având o mâna scoasă pe geam, își stinse țigara și o aruncă pe jos.

“Și dai și bon bossule, că decontez la firmă.”

Juriul îi acordă nota 10.

 

Hotel Celta

Prin Mamaia Sud, perpendicular pe Lacul Siutghiol, dar de partea cealaltă a bulevardului, e un hotel de două stele și patru etaje, vopsit în portocaliu și care servește drept o bulă care emulează, chiar și în 2003, perioade mai degrabă de dat uitării.

Pascal își suflecă blugii, se așază, singur, pe un scaun de plastic la o masă de pe terasa hotelului, și își verifică buzunarul. Un miros de pește și de tutun i se lipește de degete. În celălalt buzunar, Pascal își găsește pachetul de țigări și, lângă el, prinse cu un elastic, câteva bancnote de 100.000. Își aprinde o țigară, pune una după ureche și, în timp ce fumează, aruncă chibritul prin ușa deschisă, în hotel.

Soarele de ora 12 arde. Pascal pășește înăuntru, trece prin hol pe lângă recepție și ajunge într-un fel de restaurant-cantină, în care miroase a lemn vechi și a umezeală putredă. În spatele unei tejghele metalice, doamna Rodica împinge o farfuriuță cu o bucată de plăcintă cu mere spre un băiat de 12 ani slăbuț, palid și cu ochi trișți, care îi întinde câteva bancnote de 100.000 de lei, prinse cu un elastic.

“N-am să-ți dau rest, să vii mâine cu bani ficși.”. Băiatul ia farfuriuța, se îndepărtează de tejghea și se așază pe un scaun de plastic, la singura masă la care nu mai e nimeni. Pascal trece pe lângă el, iese pe ușa din spate a restaurantului-cantină, care dă spre plajă, și își mai aprinde o țigară.

Își roade unghiile și ajunge lângă bărcuțele cu care toată lumea care e la mare vrea să se dea. Desface nodul funiei cu care e legată o bărcuță, așază pe nisip pachetul aproape gol de țigări și câteva bancnote de 100.000 de lei prinse cu un elastic, bani ficși, împinge bărcuța mai în larg. Se întoarce, își mai aprinde o țigară, cea de după ureche, o fumează. Se uită la Hotel Celta. Bloc portocaliu în spatele clădirii fostului restaurant “Pescărușul”, de pe faleza Mamaia Sud. Zeci de copii  de 12 ani slăbuți și cu ochi trișți, băieți și fete, în camerele lor umbrite de soarele care arde afară, așteaptă o după-amiază mai răcoroasă, care pare să întârzie la vârsta în care timpul trece prea repede.

Pascal se urcă în bărcuță și, în timp ce un fuior de fum negru începe să iasă din Hotel Celta, vâsleste din ce în ce mai repede. Îl dor brațele, îl dor plămânii și respiră greu. Se îneacă cu aer, dă din ce în ce mai tare din vâsle, iar Hotel Celta se mistuie încet-încet într-un foc portocaliu. Pascal știe ce e în spatele lui, dar continuă să vâsleasca, continuă să respire, nu se uită în urmă. În urmă nu e nimic.

Pascal deschide ochii. Prin Mamaia Sud, perpendicular pe Lacul Siutghiol, dar de partea cealaltă a bulevardului, e un hotel de două stele și patru etaje, vopsit în portocaliu. Pascal stă pe un scaun de plastic la o masă de pe terasa hotelului. Un băiat de 12 ani slăbuț, palid și cu ochi trișți, îi cere o țigară. Cu degetele mirosind a tutun și pește, Pascal se caută în buzunare, și îi dă tot pachetul.

 

 

Fam. Dicu Mazilescu

Era un prun în grădina familiei Mazilescu ale cărui crengi și frunze ajungeau până la etajul doi și îi obturau lui Dicu viziunea asupra căsuțelor și pomilor care se desfășurau plictisitor de asemănător pe Strada Eretelui, în fiecare dimineață însorită și parfumată de vară.

Dicu se trezea, o privea pe soția sa, Nona, pe care o iubea exclusiv din punct de vedere contractual, își dezlipea un muc de pe maioul său alb și îl arunca în direcția zâmbetului arogant și superior pe care îl afișa chiar și în somn femeia-balaur cu care își împărțea patul și viața, sperând să îi nimerească nara și să îi blocheze căile respiratorii. Deschidea fereastra, trăgea aerul proaspăt în piept, și reflecta vrăjit la un vis recurent, care uneori era vis, uneori reverie, uneori refugiu escapist, și de cele mai multe ori vectorul subconștient al unei speranțe iraționale, dar benigne și cvasi-terapeutice.

Dicu se gândea cum era la linia de start a finalei de 110m garduri la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976. Dicu Mazilescu pe culoarul 4, în stânga lui un cubanez, Alejandro Casañas, iar în dreapta lui, din Germania de Est, Thomas Munkelt; în poziția de start, își amintea cum antrenorul său îi spunea să împingă tare din picioare și să intre cât mai rapid și fluid în forma de sprint, iar apoi să se gândească la săritura peste gard doar ca la un pas mai înalt și mai lung. De asemenea, trebuia să se gândească la gard ca la un perete zidit bine de suprafață de alergare, lucru care elimina din psihicul lui Dicu opțiunea de a rata vreo săritură. Dacă se împiedica, spunea adio cursei și își bătea joc de cei patru ani de antrenamente monstruoase care îi distruseseră familia, viața socială, picioarele și sufletul.

Dicu își dezlipea un muc de pe echipament și îl arunca în direcția zâmbetului arogant și superior al arbitrului, care aducea într-un mod subtil, dar observabil, cu Nona, iar acesta trăgea cu pistolul care anunța startul nu în aer, ci în propria nară, blocându-și căile respiratorii. Cursa începea, Casañas era la o distanță considerabilă în spate, est-germanul trăgea de el, dar nu îndeajuns, ceilalți concurenți erau și mai în spate, iar Dicu fugea nestingherit către aurul olimpic; gardurile deveneau din ce în ce mai mici, iar la ultima săritură Dicu zbura pe fereastra dormitorului său, pe lângă prun, și ateriza lângă un semn de circulație din aur masiv, îndreptat înspre cer, pe care scria “Ieșire”.

“Iar stai ca un imbecil de cinșpe minute și te uiți pe geam. Ce-am făcut să merit un dobitoc molâu ca tine?”

Dicu tresări, numără până la zece și își aminti cum arbitrul din vis  își bloca întotdeauna căile respiratorii. Era un parfum de vară, prunul își mișca crengile în adierea vântului; și nici în acea zi, Dicu nu făcu ultima săritură.